Prin evaluarea întreprinderilor se înţelege aplicarea unui set de metode şi tehnici - în condiţiile respectării unor proceduri convenţionale - cu scopul de a determina care ar fi preţul echitabil rezultat din negocierea ipotetică a vânzării întreprinderii în condiţii de piaţă cunoscute, dacă atât vânzătorul cât şi cumpărătorul ar acţiona liberi de orice constrângere, ambii pregătiţi, dornici şi capabili să efectueze tranzacţia respectivă şi fiecare având o informaţie completă pentru fundamentarea deciziei de vânzare şi, respectiv, cumpărare. 

Evaluarea întreprinderilor este necesară investitorilor (patroni, parteneri, asociaţi sau acţionari) şi administratorilor pentru a cunoaşte, periodic, care este valoarea întreprinderii lor şi care este evoluţia acesteia. Pe această bază,  investitorii şi administratorii pot elabora, adopta şi aplica strategii corespunzătoare.

Evaluarea este obligatorie în anumite momente cheie din ciclul de viaţă al întreprinderii: când întreprinderea plănuieşte o dezvoltare majoră (însoţită, eventual de aport de capital nou şi de modificarea structurii capitalului social) sau/şi o reorganizare radicală, când face obiectul unei achiziţii sau fuziuni, în cazul dizolvării, lichidării sau falimentului etc.

Rezultatul evaluării unei întreprinderi este o valoare teoretică şi poate varia într-o plajă largă în funcţie de ipotezele considerate de către evaluator în demersul său.   

Sintagma evaluarea întreprinderilor este utilizată în literatura de specialitate, de regulă,  pentru a desemna evaluarea efectuată asupra întreprinderilor cu un număr mic de proprietari care intervin efectiv în administrarea întreprinderii şi ale căror titluri de proprietate (acţiuni, părţi sociale) nu sunt, în mod curent, cotate pe pieţele publice de valori mobiliare (Bursa de Valori sau piaţa RASDAQ). Acest distincţie nu se datorează numai faptului că stabilirea valorii unei întreprinderi ale căror titluri sunt cotate pe pieţele de valori mobiliare este mai uşoară şi mai sigură. Distincţia se datorează şi faptului că piaţa valorilor mobiliare are un caracter mai pronunţat speculativ şi este influenţată de factori care nu reflectă în mod direct valoarea întreprinderii.

Contabilii, cenzorii sau auditorii întreprinderilor, precum şi bancherii fac adeseori estimări cu privire la valoarea întreprinderilor. Asemenea estimări se pot face de către proprietarii şi personalul întreprinderii - evaluări interne - sau de către experţi din afara întreprinderii: evaluări independente.

Evaluările independente sunt necesare atunci când trebuie conciliate interese contradictorii, cum ar fi, în pregătirea unor tranzacţii efective, interesele cumpărătorului şi cele ale vânzătorului, sau, în cazul unor litigii, interesele opuse ale părţilor în litigiu.

Evaluările independente se mai folosesc pentru a determina o încredere mai mare din partea unui public ţintă, fie că acesta este interesat în orice fel de situaţia întreprinderii în cauză, fie că întreprinderea însăşi este interesată să obţină încrederea publicului respectiv.

O largă recunoaştere este acordată, pe plan internaţional, Asociaţiei Americane a Evaluatorilor (American Society of Appraisers) care a elaborat şi Standarde de evaluare a întreprinderilor, Standarde uniforme de practicare a profesiunii de evaluator, Principiile şi codul etic ale profesiunii de evaluator.

În România, profesiunea de evaluator se auto-reglementează prin intermediul Asociaţiei Naţionale a Evaluatorilor din România -   ANEVAR, iar practica evaluării s-a dezvoltat în primul rând ca efect al procesului de privatizare.

Totodată, evaluatorii trebuie să analizeze cât mai complet orice indicaţie pe care o poate oferi piaţa, pornind de la tranzacţii al căror obiect are un conţinut similar, sau care poate fi asimilat prin diferite tehnici întreprinderii care se evaluează.

Informaţiile privind tranzacţiile efective oferă indicaţii preţioase pentru estimarea valorii întreprinderii, mai ales atunci când titlurile de proprietate ale acesteia sunt  tranzacţionate în mod curent pe pieţele de valori mobiliare. Chiar şi atunci, însă, simpla multiplicare a valorii unui titlu cu totalul titlurilor nu reprezintă decât o aproximare superficială a valorii întreprinderii.

Valorificarea informaţiilor de piaţă nu constituie un tip de abordare propriu-zis, ci mai degrabă o modalitate de estimare a veridicităţii determinărilor efectuate prin diferite alte mijloace.  Totuşi, pentru asemenea determinări ale valorii întreprinderii, în literatură este consacrată denumirea de valoare de piaţă.

Se recomandă, deci, ca rapoartele de evaluare să furnizeze un set de valori obţinute prin metode diferite şi bazate pe ipoteze diferite de lucru, mai degrabă decât o valoare unică, care, oricum, nu poate avea decât o veridicitate discutabilă.

Tehnici bazate pe evaluarea activelor:

Evaluarea activelor este considerată în mai mare măsură o tehnică contabilă decât o tehnică economică de evaluare. Deşi la prima vedere evaluarea activelor se poate face cu precizie şi este lipsită de risc, în realitate ea prezintă o serie de dificultăţi şi presupune utilizarea unor tehnici variate. Este, de asemenea, necesară o analiză atentă a semnificaţiei diferitelor valori obţinute în urma utilizării unor tehnici diferite, în raport cu situaţia concretă a întreprinderii şi a pieţei, precum şi în raport cu scopul pentru care se întreprinde evaluarea.

Valorile mai frecvent utilizate sunt următoarele:

A. Valoarea activului net contabil - se determină pe baza bilanţului contabil prin scăderea valorii datoriilor din valoarea curentă de inventar a activelor. Această valoare este afectată semnificativ de convenţiile contabile folosite, de efectele inflaţiei, de măsura diferită în care uzura contabilă aproximează uzura fizică şi morală a activelor fixe. De asemenea, ea ascunde dezechilibrele şi disfuncţionalităţile activelor luând în calcul şi active care sunt inutile, greu vandabile, utilizate sub capacitate, sau care sunt efectiv scoase din funcţiune dar nu sunt încă amortizate contabil.

În ciuda acestor slăbiciuni, valoarea activului net contabil constituie întotdeauna o componentă a studiului de evaluare şi adeseori este considerată cea mai importantă referinţă pentru valoarea întreprinderii, oricât de puţin justificat ar putea fi acest lucru (foarte frecvent proprietarii iniţiali refuză să vândă sub valoarea activului net, în timp ce potenţialii cumpărători manifestă reţinere în a achiziţiona întreprinderi sub valoarea activului net apreciind aceasta ca o indicaţie că investiţia ar fi foarte riscantă)

B.Valoarea activului la preţul de înlocuire nou - se utilizează cel mai frecvent în situaţia în care un cumpărător potenţial, care urmăreşte să-şi dezvolte o activitate într-un domeniu industrial sau comercial, poate alege între a investi în construcţia, de la zero, a unei capacităţi noi, sau achiziţia unei capacităţi existente. În acest context, activele existente sunt evaluate în echivalentul cheltuielilor pe care le-ar presupune replicarea, din nou, a respectivei capacităţi. Această valoare are un rol indicativ, de fundamentare, nefiind, practic, niciodată o estimare efectivă a valorii tranzacţiei.

C.Valoarea activului la preţ de lichidare - se stabileşte prin estimarea valorii care s-ar putea obţine prin vânzarea fără negociere, către cumpărători care şi-ar putea manifesta interesul într-un interval scurt de timp, la cel mai bun preţ oferit de aceştia, a activelor întreprinderii.

Semnificaţia ei răspunde cerinţelor unor tranzacţii în care scopul cumpărătorului este acela de a lichida întreprinderea, fie pentru că realizează că prin vânzarea activelor s-ar obţine o valoare mai mare decât prin exploatarea în continuare a întreprinderii, fie pentru a elimina un competitor.

De asemenea sunt frecvente situaţiile în care cumpărătorul urmăreşte să exploateze numai o parte din activele întreprinderii în cauză, iar pe celelalte să le valorifice la preţ de lichidare. Valoarea de lichidare se foloseşte şi pentru estimarea valorii reziduale, ca parte în procesul de evaluare prin metoda fluxului de numerar

În realitate, atât estimarea veniturilor viitoare, cât şi alegerea unei rate de actualizare ridică probleme deosebite, şi presupune o anumită abilitate bazată pe o bună cunoaştere a mediului economic general în care evoluează întreprinderea în cauză, o bună cunoaştere a sectorului de activitate şi experienţă în evaluare.

S-au elaborat o serie de metode sofisticate de estimare a veniturilor viitoare în condiţii de incertitudine, precum şi metode laborioase de fundamentare a ratei de actualizare. Totuşi, nu este evident că astfel de metode conduc la îmbunătăţirea substanţială a gradului de încredere ce poate fi asociat valorii estimate, în raport cu metode mai intuitive. 

Este totuşi util să se înţeleagă factorii care determină randamentul aşteptat, respectiv rata de actualizare. Aceştia sunt următorii:

w Nivelul randamentului la plasamente lipsite de risc (Rf), cu precădere titluri de tezaur emise de stat;
w Riscul de piaţă (Rm - Rf), determinat ca diferenţă între randamentul mediu al tuturor titlurilor de valoare cotate pe pieţele de capital şi randamentul fără risc
w Riscul specific asociat investiţiei într-o anumită întreprindere (măsurat printr-un coeficient ß)

Aceşti factori au stat la baza modelului CAPM (Capital Asset Pricing Model), larg utilizat în aprecierea valorii întreprinderilor, potrivit căruia:

E(ROE) = Rf  + ß x  (Rm - Rf),

în care ß este singurul parametru propriu unei anumite întreprinderi. Acest parametru indică măsura în care riscul de a nu produce beneficiile prevăzute (volatilitatea) este mai mare (ß supraunitar) sau mai mic (ß subunitar) decât riscul asociat unui portofoliu larg diversificat de acţiuni. Deci randamentul aşteptat va fi cu atât mai mare cu cât riscul asumat este mai mare.

Utilizarea informaţiilor de piaţă în evaluarea întreprinderilor trebuie făcută cu  multă prudenţă, şi deosebit discernământ, întrucât informaţiile de piaţă pot fi foarte înşelătoare.

S-a indicat deja necesitatea de a se distinge clar între evaluarea unei întreprinderi cu număr mic de proprietari şi evaluarea întreprinderilor cotate pe pieţele publice de capital, cu acţionariat difuz.

Faptul că în cazul celor din urmă există o piaţă care dă permanent indicaţii despre valoarea întreprinderii prin cotaţia titlurilor de valoare ale acesteia, este compensat de neajunsul că preţurile pe pieţele de valori mobiliare se stabilesc în mare măsură în raport cu interesele speculative ale operatorilor, adesea anonimi, de pe aceste pieţe.

Cotaţiile acţiunilor se pot, astfel, abate considerabil de la valoarea întreprinderii, şi pot înregistra mari fluctuaţii conjuncturale fără o legătură directă cu evoluţia în fapt a întreprinderii în cauză.

Valoarea unor tranzacţii poate da indicaţii derutante pentru evaluator şi datorită influenţei exercitate de accesul la administrarea întreprinderii. Astfel, valoarea întreprinderii în ansamblu nu poate fi determinată pe baza unor informaţii despre tranzacţii parţiale, decât prin corectarea acestor informaţii.

Este general acceptat că preţul pentru deţinerea controlului este considerabil mai mare decât preţul plătit pentru un pachet de acţiuni care conferă deţinătorului statutul de acţionar semnificativ (şi deci o anumită capacitate de a influenţa deciziile strategice), iar acesta din urmă este mai mare decât preţul plătit de către un investitor de portofoliu în sens strict. (Spre exemplu, 10% din capitalul unei întreprinderi poate avea semnificaţii diferite în funcţie de distribuţia celorlalte 90%, mergând de la cvasi-controlul întreprinderii, până la o cvasi-totală excludere de la luarea deciziilor).

Tot astfel, factori de ordin afectiv pot juca un rol important în denaturarea unor tranzacţii al căror obiect îl constituie întreprinderi care reprezintă, pentru proprietarii actuali, o "afacere de familie", sau în care sunt angajaţi concurenţi între care există o rivalitate tradiţională.

Investiţiile reprezintă principala cale de menţinere a forţei productive a întreprinderii şi de dezvoltare a acesteia. Dacă o întreprindere înregistrează un ritm de creştere inferior celui mediu pe piaţa sa de referinţă (respectiv, în sectorul său de activitate), pe termen mediu şi lung aceasta poate avea drept consecinţă "moartea" întreprinderii respective, ca urmare a pierderii progresive de competitivitate.

În sensul cel mai general, prin investiţie se înţelege utilizarea veniturilor în scopul formării capitalului. Din această perspectivă, investiţia este una dintre cele două destinaţii de principiu ale venitului: investiţie şi consum. Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al alegerii dintre utilităţi alternative, investiţia reprezintă renunţarea la consumul imediat în favoarea unui consum viitor.De aceea, factorul timp are o importanţă aparte în analiza raţională a proiectelor de investiţii.

Spre deosebire de consum - care vizează satisfacerea unor nevoi prin distrugerea bunurilor şi serviciilor - investiţia conduce la crearea de bunuri durabile care sporesc bogăţia acumulată şi potenţialul de a produce venit în viitor.

Reducerea intenţionată a capitalului întreprinderii (vezi dezinvestiţia) poate avea loc ca efect al unei operaţiuni de adaptare a capacităţii întreprinderii la restrângerea pieţei acesteia sau de recentrare strategică.

În acest punct, este util să reamintim că prin capital se înţelege, de regulă, ansamblul resurselor utilizate în producţie cu excepţia pământului şi a muncii (mâinii de lucru), care, nefiind rezultatul unui proces de producţie anterior, sunt consideraţi factori de producţie distincţi.

Datorită caracterului eterogen al capitalului, în prezent există serioase controverse în teoria economică cu privire la acest concept. Dintre acestea, este important să semnalăm tendinţa de extindere a semnificaţiei termenului de capital asupra resurselor umane şi naturale.

Astfel, noţiuni cum sunt capital uman şi  capital natural   sunt tot mai insistent utilizate în literatura economică, tocmai pentru a impune o atenţie sporită investiţiilor necesare în dezvoltarea resurselor umane şi în conservarea naturii.

Frecvent se atribuie termenului de investiţie înţelesul de "cheltuială de capital", altfel spus, potrivit convenţiilor contabile, de cheltuială materializată în active imobilizate, în principal în mijloace fixe.

Din punct de vedere contabil, corespondentul capitalului investit este un ansamblu de bunuri de naturi diferite, denumite, în modul cel mai general, active.

Activele reprezintă "bogăţia" unei întreprinderi în expresia ei concretă.

Este important de remarcat că activele au o valoare contabilă, dată de preţul de achiziţie al acestora, modificat potrivit convenţiilor contabile, şi o valoare de piaţă, care variază în timp în funcţie de uzura fizică şi morală a bunurilor respective şi în funcţie de o serie de factori care influenţează preţul de echilibru al bunurilor respective pe o piaţă dată.

Ca urmare, în fundamentarea deciziilor de investire trebuie să se ţină seama atât de fluxul de venituri estimat că va  rezulta din exploatarea activelor cât şi de evoluţia previzibilă a valorii (rămase după deducerea uzurii) activelor.

In linii generale, activele se clasifică, potrivit rolului lor în cadrul procesului de producţie, în următoarele grupe:

w Active imobilizate
-          Imobilizări necorporale
-          Imobilizări corporale
-          Terenuri
-          Mijloace fixe
-          Imobilizări financiare

w Active circulante
-          Stocuri
-          Disponibilităţi băneşti

Activele circulante se reproduc după fiecare ciclu economic (B-M-B), în timp ce activele imobilizate se reproduc după mai multe cicluri. Prin această caracteristică, capitalul care se regăseşte sub forma activelor imobilizate nu poate fi, în principiu, re-investit, decât după o perioadă mai lungă de timp, timp în care valoarea sa se recuperează treptat din veniturile obţinute din vânzări. De aceea capitalul investit în acestea se mai numeşte  "capital imobilizat".

Există criterii economice şi convenţii contabile sau fiscale prin care se distinge între diferitele categorii de imobilizări.

Principala categorie de imobilizări, care contribuie hotărâtor la producerea de bunuri şi servicii ce pot fi vândute pe piaţă, o constituie mijloacele fixe.

Principalele categorii de mijloace fixe sunt următoarele:

w Clădiri
w Construcţii speciale
w Maşini, utilaje şi instalaţii de lucru
w Aparate şi instalaţii de lucru, control şi reglare
w Mijloace de transport
w Animale şi plantaţii
w Unelte, dispozitive, instrumente, mobilier şi aparatură birotică

Întrucât condiţiile de exploatare a activului ar putea diferi considerabil de la o perioadă la alta, se recomandă folosirea primei metode, care permite o apreciere mai realistă a acestor variaţii.

Una dintre cele mai dificile probleme în evaluarea oportunităţii investiţiei o constituie estimarea veniturilor ce  pot rezulta în viitor din exploatarea investiţiei.

Cu cât veniturile sunt estimate pe o perioadă mai lungă, cu atât riscurile asociate acestor estimări sunt mai mari. În aceste condiţii, proiectele care au un termen de recuperare mai scurt vor fi preferate celor care au un termen de recuperare mai lung.

Această abordare este criticabilă, deoarece are tendinţa să elimine din start investiţiile de mai mare amploare ce pot determina un potenţial economic însemnat pe termen lung.

Un alt dezavantaj îl constituie faptul că metoda ignoră veniturile pe care le aduce exploatarea activului dincolo de termenul de recuperare a investiţiei. În cazul în care problema nu este de a alege între două proiecte, ci presupune numai evaluarea unui anumit proiect, criteriul de decizie este termenul maxim acceptabil pentru recuperarea investiţiei. Este evident că, stabilirea unui asemenea plafon este în mare măsură un demers arbitrar, care favorizează justificarea unei prejudecăţi, mai degrabă decât oferă un instrument obiectiv de evaluare.

În acest context, este util să se pună în discuţie şi modul în care se recomandă tratarea investiţiei în active circulante. Exploatarea unor capacităţi fixe presupune menţinerea de stocuri şi a unui anumit volum de disponibilităţi băneşti pentru finanţarea salariilor şi a neregularităţilor între încasări şi plăţi. O creştere a capacităţii fizice este de regulă însoţită de o suplimentare a capitalului circulant, ceea ce presupune o investiţie adiţională. Totuşi, capitalul circulant se recuperează după fiecare nou ciclu şi nu se amortizează. Ca urmare, de regulă , se consideră, pentru simplificare, că valoarea sa rămâne neschimbată pe tot parcursul funcţionării investiţiei şi că se recuperează integral la încetarea funcţionării investiţiei. O asemenea presupunere, deşi este frecvent acceptată, trebuie făcută cu anumite precauţii şi după o verificare prealabilă a veridicităţii ei.

Metoda rentabilităţii investiţiei

Rentabilitatea investiţiei se calculează ca raport între profitul ce se estimează că va fi obţinut prin exploatarea acesteia şi valoarea iniţială a investiţiei. Se cunosc numeroase variante de calcul ale acestui indicator, dar cele mai larg utilizate sunt:

·         Calculul raportului dintre profitul mediu anual estimat (contabil, brut) şi cheltuiala iniţială totală de investiţie (incluzând şi eventualele creşteri ale capitalului circulant), în expresie procentuală;

·         Calculul raportului dintre profitul anual, estimat pentru fiecare perioadă din durata de exploatare a investiţiei,  şi valoarea medie a investiţiei estimată la nivelul fiecărei perioade (spre exemplu, prin deducerea amortizării pentru a determina valoarea rămasă, sau prin operarea altor corecţii), în expresie procentuală.

Un proiect care oferă o rentabilitate mai ridicată va fi preferat unuia cu o rentabilitate mai scăzută.

În practică, prima modalitate este utilizată în evaluarea anticipativă a eficienţei investiţiilor, pentru că estimările pe care le-ar necesita cea de-a doua metodă de calcul sunt însoţite de un nivel inacceptabil de incertitudine. Cea de a doua modalitate este însă mai potrivită pentru analizele ex-post efectuate pe parcursul exploatării investiţiei.

Cea mai importantă critică care se aduce acestei metode este aceea că, fiind o determinare procentuală, favorizează proiectele care au o rentabilitate mai ridicată fără a lua în calcul dimensiunile proiectului şi mărimea veniturilor economice. Întrucât investiţia este o formă de repartizare şi utilizare a resurselor, valorile absolute au o semnificaţie mai importantă pentru că prin ele se măsoară, de fapt, puterea asupra resurselor.

B.Metode bazate pe analiza fluxului de numerar

Faţă de metodele tradiţionale de evaluare a eficienţei investiţiilor, astăzi s-au generalizat metodele bazate pe analiza fluxului de numerar. Acestea prezintă avantajul că oferă o fundamentare mai analitică a deciziilor, dar mai ales acela că permit luarea în calcul a factorului timp.

Influenţa factorului timp în evaluarea proiectelor de investiţii

Cum s-a arătat, investiţia reprezintă renunţarea la un consum imediat în favoarea unui consum viitor. De asemenea, investiţia presupune asumarea unor riscuri. Uneori investitorii apelează la împrumuturi purtătoare de dobânzi pentru a finanţa investiţiile; oricum ei renunţă la eventuala oportunitate de a plasa capitalul propriu cu dobândă şi de a obţine, fără risc, un venit pe această cale. Toate aceste elemente, care trebuie luate în considerare determină necesitatea introducerii în analiză a factorului timp.

Pentru a putea compara valoarea investiţiei, care este efectuată astăzi, cu valorile fluxurilor de numerar din perioadele următoare, se foloseşte tehnica actualizării.

Echivalentul, peste "n" perioade, a unei sume "A" de astăzi, luând în considerare o rentabilitate medie "r" se determină astfel: A_n = A(1+r)ⁿ    -  de unde rezultă că valoarea actualizată (exprimată în termenii valorii echivalente azi) a unei sume A_n obţinută peste un număr "n" de perioade se determină: A = A_n / (1+r)ⁿ

Cel mai important element în asigurarea acurateţei evaluării îl constituie determinarea ratei de actualizare r, a cărei semnificaţie aici este aceea de rentabilitate a investiţiei aşteptată de investitor. La tema “Evaluarea întreprinderilor” se indică o modalitate de estimare mai puţin subiectivă a ratei de actualizare.

Metoda Venitului Net Actualizat (VNA)

Metoda Venitului net actualizat se bazează pe determinarea, pentru durata de exploatare a investiţiei, a tuturor  încasărilor şi plăţilor previzibile, aferente fiecărei perioade (an), şi actualizarea acestora pentru a asigura comparabilitatea cu investiţia efectuată azi.

Se consideră oportun un proiect de investiţie cu VNA = 0, este preferat proiectul care oferă un VNA mai mare şi este respins proiectul cu VNA negativ, întrucât acesta din urmă nu asigură valorificarea capitalului investit la nivelul rentabilităţii aşteptate.

Ca urmare,  specialiştii recomandă pentru compararea a două proiecte determinarea ratei de actualizare "critice", pentru care VNA al celor două proiecte este egal, şi analiza din perspectiva plauzibilităţii, a acestei rate în condiţiile efective ale pieţei capitalurilor (spre exemplu, prin compararea cu rata dobânzii bancare la împrumuturile pe termen lung).

Această analiză permite evitarea luării unor decizii eronate de respingere a unor proiecte veridic mai avantajoase din perspectiva sumei absolute a veniturilor pe care le pot  genera, chiar dacă aceste venituri survin într-un viitor mai îndepărtat.

Teoria privind managementul strategic oferă o perspectivă modernă în abordarea problematicii întreprinderii, accentuând acele aspecte care asigură viabilitatea întreprinderilor într-un mediu dinamic şi concurenţial.

Rădăcinile managementului strategic se găsesc în lucrările realizate de principalele companii de consultanţă în favoarea unor mari corporaţii internaţionale, în ultimele decenii ale sec. XX. Aceste lucrări au dezvăluit unghiuri de abordare noi în studierea provocărilor cu care se confruntă întreprinderile şi au permis reformularea unor teorii şi dezvoltarea unor noi seturi de cunoştinţe şi instrumente.

În prezent, managementul strategic este atât un curent de gândire în rândul economiştilor şi specialiştilor în management cât şi o disciplină predată studenţilor la cursurile universitare şi postuniversitare; mai mult decât atât, managementul strategic a devenit o practică ce se asociază frecvent cu succesul în afaceri.

Managementul strategic este considerat de cei mai mulţi autori un proces de planificare prin care se urmăreşte formularea şi implementarea de strategii cu scopul realizării de performanţe financiare superioare prin edificarea şi exploatarea la nivelul fiecărei afaceri a unui avantaj competitiv.

În principiu, acest proces de planificare are un conţinut explicit, parcurgând anumite etape (ce se prezintă în cele ce urmează) şi având ca rezultat definirea unei strategii formale. Se crede, însă că strategia, definită ca „un anumit model într-un lanţ de decizii” poate avea şi un caracter spontan, direcţia în care se îndreaptă firma pentru a-şi mări sau menţine nivelul de competitivitate ţinând mai degrabă de o logică internă a deciziilor strategice decât de o strategie formulată în avans.

În mod similar, o organizaţie în cultura căreia nediscriminarea în raport cu sexul este un element important, va urmări proporţia femeilor şi bărbaţilor între cadrele cu funcţii de conducere sau raportul dintre salariul mediu al bărbaţilor şi cel al femeilor.

Organizaţiile manifestă o anumită inerţie, iar eforturile de realizare a schimbării sunt cu atât mai mari cu cât organizaţia este mai mare, mai veche şi are  o cultură deja bine consolidată. Respingerea schimbării poate compromite aplicarea unei strategii chiar şi atunci când aceasta este, din alte puncte de vedere, foarte bine fundamentată.

Tocmai de aceea se recomandă utilizarea cunoştinţelor şi instrumentelor pe care ştiinţa le pune la dispoziţie conducătorilor pentru facilitarea şi sprijinirea acţiunilor care promovează schimbarea. Când schimbările ce se doresc sunt de mai mare profunzime şi cu consecinţe mai importante, este posibil ca singura soluţie viabilă pentru a înfrânge rezistenţa la schimbare să fie aceea de a apela la specialişti externi.

w Dimensiunea politică vizează ansamblul deciziilor şi acţiunilor prin care se urmăreşte crearea unui raport de forţe favorabil realizării misiunii anunţate şi strategiei adoptate.

În plan extern trebuie avute în vedere în special menţinerea unor relaţii foarte bune cu clienţii, dar şi realizarea unor alianţe în amonte (cooperare cu furnizorii) sau în aval (cooperare cu distribuitorii), crearea unei imagini publice favorabile. De asemenea, e util să se cunoască şi, eventual, să se anticipeze acţiunile concurenţilor.

În plan intern, trebuie identificate diferitele centre formatoare de opinii şi reprezentând grupuri cu interese diferite, în vederea armonizării intereselor şi în vederea realizării alianţelor cele mai favorabile pentru succesul strategiei adoptate.

Un nivel scăzut al dimensiunii politice se caracterizează printr-o identificare imprecisă a actorilor (părţilor interesate), iar un nivel ridicat prin cunoaşterea amănunţită a actorilor, potenţial aliaţi şi adversari, anticiparea acţiunilor acestora şi desfăşurarea de acţiuni şi resurse pentru contracararea activităţilor adverse.

w Dimensiunea economică reprezintă fundamentarea raţională, pe baza criteriilor de eficienţă economică şi financiară a repartizării resurselor: planificarea vânzărilor, stabilirea structurii producţiei şi a portofoliului de afaceri, formularea deciziilor privind preţurile etc. Pe plan intern, dimensiunea economică a managementului strategic vizează alocarea bugetelor, a investiţiilor, raţionalizarea costurilor etc. O slabă dezvoltare a dimensiunii economice se vede în faptul că de abia se cunoaşte o cifră totală a vânzărilor prevăzute, în timp ce o dezvoltare puternică implică existenţa unor determinări detaliate şi exacte ale parametrilor activităţii economice, atât în plan extern, cât şi în plan intern.

w Dimensiunea organizatorică, sau birocraţia, este elementul care conferă stabilitate şi un nivel sporit de predictibilitate întregului sistem.

Pe plan extern, aceasta cuprinde reglementarea formală a relaţiilor cu partenerii de afaceri şi clienţii, prin documente cum sunt contractele, convenţii, acorduri etc., precum şi documente prin care se fixează obiectivele economice externe ale întreprinderii.

Pe plan intern, dimensiunea organizatorică se concretizează în regulamente, proceduri formalizate şi sisteme de control, precum şi în documente de planificare internă a activităţii. O dimensiune organizatorică puţin dezvoltată se caracterizează prin caracterul preponderent verbal al comunicaţiilor şi rezolvarea preponderent spontană, neprogramată, a problemelor care apar.

Dimpotrivă, o dimensiune organizatorică puternic dezvoltată se recunoaşte prin existenţa de proceduri formale pentru aproape toate problemele care pot apărea, precum şi prin înregistrarea tuturor evenimentelor.

În principiu, pentru managementul strategic al întreprinderii este mai important echilibrul dintre cele trei dimensiuni decât nivelul de dezvoltare al fiecăreia.

Echilibrul nu este, totuşi, uşor de realizat şi, de aceea, în practică se întâlnesc frecvent sindroame ale dezechilibrelor strategice ale întreprinderilor, aşa cum pot fi acestea identificate atât în Figura 5, cât şi în Tabelul 1.

SINDROM

DEZECHILIBRU

CONSECINŢE

Coaliţii imprevizibile

Dimensiunea politică este mai dezvoltată decât celelalte două

-   Strategii conjuncturale
-   Accentul pus preponderent pe tactică
-   Organizaţie puţin structurată; grupuri ad-hoc
-   Raporturile dintre actori preponderent bazate pe forţă
-   Obiectivele actorilor sunt privilegiate în raport cu cele ale organizaţiei

Sistem raţional

Dimensiunea economică este mai dezvoltată decât celelalte două

-   Strategii economice ideale dar nerealiste
-   Coerenţă internă puternică a strategiei
-   Transpunerea în practică a strategiei este neglijată
-   Falsa ipoteză a existenţei unui actor unic care ştie să-şi optimizeze efortul

Birocraţie „sforăitoare”

Dimensiunea organizatorică este mai dezvoltată decât celelalte două

-   Stabilitate organizatorică
-   Sectorul operaţional este privilegiat în raport cu strategia
-   Importanţă determinantă a regulilor şi procedurilor
-   Formalizarea relaţiilor şi acţiunii
-   Accent pe sarcini
-   Obiective pe termen scurt

SINDROM

DEZECHILIBRU

CONSECINŢE

Mişcare perpetuă

Dimensiunile politică şi economică sunt mai dezvoltate comparativ cu cea organizatorică

-      Dialectică strategică între politic şi economic
-      Instabilitate datorată slabei dezvoltări a sistemelor birocratice de coordonare şi control
-      Pendulare permanentă între prioritatea acordată politicului şi cea acordată economicului

Organizaţie autarhică

Dimensiunile politică şi organizatorică sunt mai dezvoltate comparativ cu cea economică

-      Inexistenţa unui plan economic structurat şi coerent
-      Obiectivele personale sunt dominante
-      Există riscul blocării aspiraţiilor individuale prin constrângeri birocratice
-      Situaţie cu caracter exploziv

Mecanică oarbă

Dimensiunile economică şi organizatorică sunt mai dezvoltate comparativ cu cea politică

-      Strategie economică bine fundamentată transpusă în mod eficace
-      Accentul este pus pe formal, analitic, raţional
-      Se nasc contradicţii cu aspiraţiile actorilor
-      Sistemul este stabil dar neadaptat

Ansamblu neorganic

Nici una dintre dimensiuni nu este dezvoltată

-      Absenţa oricărei strategii
-      Dezorganizare
-      Acţiunea sau reacţia sunt imposibile
-      Imobilism absolut