Partea I    Partea a II-a     Partea a III-a    Partea a IV-a    Partea a V-a

PARTEA I - CICLUL DE VIATA AL INTREPRINDERII

CAPITOLUL 1 - ECONOMIA ÎNTREPRINDERII ÎN CADRUL STIINTELOR ECONOMICE

Un comportament rational în situatia de resurse limitate presupune sa se actioneze astfel încât:

  • cu un consum dat de resurse sa se obtina un rezultat cât mai bun (efect util cât mai mare) – principiul maximizarii;

  • pentru obtinerea unui anumit rezultat sa se foloseasca cât mai putine resurse – principiul minimizarii;

  • sa se realizeze cel mai bun raport între rezultatele obtinute si resursele consumate – principiul optimizarii.

Cele trei formulari exprima esenta principiului general al economicitatii.

Diferenta dintre valoarea productiei si costuri fiind definita ca venit net (profit) rezulta ca afirmarea principiului economicitatii impune maximizarea veniturilor.

Aceasta maximizare a veniturilor (profitului) devine concretizarea principiului economicitatii si exprima esenta rationalitatii în economia de piata.

In plus, comportamentul care nu ar urmari maximizarea venitului este imoral pentru ca prin eventuale pierderi inregistrate de intreprinderi se „fura” banii cu care populatia finanteaza in diferite formule intreprinderile.

Din resursele limitate pe care le poate atrage, întreprinderea urmareste obtinerea unui volum fizic si valoric cât mai mare de bunuri si servicii ca si a altor rezultate utile.

Orice activitate a întreprinderii are o componenta economica, presupune o decizie de alocare a resurselor. Conducerea intreprinderii moderne impune aplicarea stiintei economice alaturi de alte stiinte sociale, de cele fundamentale, ale naturii si tehnice.

O prima clasificare se opereaza având în vedere cele trei dimensiuni ale cercetarii stiintifice economice: teoria economica, tehnologia economica si filozofia economica.

 

Teoria economica analizeaza cauzele si efectele proceselor economice si formuleaza legitati general valabile asupra acestora.
 

Tehnologia economica analizeaza obiectivele si mijloacele (instrumentele) actiunii economice, operând cu reguli empirice si principii. Tehnologia are o puternica orientare pragmatica.
 

Filozofia economica studiaza procesele economice din perspectiva etica si a concordantei cu principiile, normele si valorile umane superioare, asa cum sunt, de exemplu, înscrise în conventiile asupra drepturilor fundamentale ale omului sau în constitutii.

A doua clasificare. Fenomenele economice pot fi analizate atât din perspectiva generala, mondiala sau nationala cât si din perspectiva entitatilor economice mai mici (gospodarii ale populatiei, întreprinderi si componente ale acestora, mergând pâna la locul de munca). Aceste doua posibile abordari au condus la împartirea stiintei economice în doua mari categorii: economia generala (sau nationala) si economia întreprinderii (unitatilor economice).

Economia generala (sau nationala – dupa unele acceptiuni destul de frecvent utilizate) cerceteaza cu precadere procesele si cauzalitatile economice generale din perspectiva mondiala, internationala sau nationala. Ea explica esenta, structurile si procesele economiei. În cadrul economiei generale se face distinctia între microeconomie si macroeconomie - microeconomia fiind diferita de economia întreprinderii.
Economia întreprinderii este orientata spre unitatile economice. Ea abordeaza procesele si structurile economice concrete cu manifestarea lor reala si din perspectiva microeconomica.

Oamenii care „stiu cum“ se afla într-o situatie favorabila pentru obtinerea veniturilor, a bunurilor si serviciilor, sunt expusi unor riscuri mai mici de nerealizare a scopurilor.

Economia întreprinderii poate fi definita ca un sistem de cercetare si învatare prin care se urmareste reducerea riscului de dobândire a veniturilor de catre persoane si grupurile de persoane în cadrul unor comunitati.

Economia întreprinderii studiaza sub aspect structural si functional daca, în ce masura si cum pot obtine organizatiile venituri si le pot utiliza rational.

Ea se defineste ca stiinta conducerii rationale a întreprinderii.

Între economia întreprinderii ca stiinta dezvoltata în Europa occidentala si stiinta managementului dezvoltat pe continentul nord american se manifesta o interferenta si apropiere tot mai accentuata mergând pâna la identitatea conceptuala

Economia întreprinderii ca stiinta are o tripla vocatie:
o teorie economica având ca obiect de studiu întreprinderea, fenomenele, procesele si relatiile specifice;
o politica a întreprinderii menita sa înfaptuiasca obiectivele în cadrul unor principii si norme;
o un ansamblu de instrumente, procedee si tehnici pentru planificarea organizarea si controlul activitatilor.

Stiinta conducerii rationale a întreprinderilor se ocupa cu toate problemele economice din întreprindere considerata ca un tot unitar (un organism) si aflate sub incidenta legii generale a economicitatii.

 

„Economia întreprinderii” este traducerea corecta în limba româna a termenilor echivalenti din limbile de circulatie internationala si nu alte variante cum ar fi „administrarea afacerilor” sau „conducerea firmei” iar preluarea termenului american de „business administration”, fara traducere, nu este în nici un fel justificata.

 

De altfel, tarile Uniunii Europene au o lunga traditie în dezvoltarea acestei stiinte cu respectarea denumirii bine cunoscuta în limba respectiva: „Betriebswirtschaft” – în limba germana, „Economie d’ entreprise“ – în limba franceza, „Economia d’empresa“ – în spaniola, „Economia aziendale” – în limba italiana.

Traducerea în engleza (americana) a termenului, înscrisa în dictionare de larga circulatie si pe care o utilizeaza programele de traducere automata se realizeaza prin: „business administration”, „business management”, „managerial economics”, „industrial management”, „business economics”, „industrial economics”. Vezi: LEO English/German Dictionary, (http://dict.leo.org/,) Cambridge Dictionaries Online (http://dictionary.cambridge.org) English Dictionary with multi-lingual search (http://allwords.com/) http://www.wissen.de.lexikon, The Concise Columbia Electronic Encyclopedia, third Edition (www.encyclopedia.com/), www.altavistatranslation, Dictionnaires Vivants de la connaissance et de la langue francaise, CD-ROM, TLC-Edusoft, Edition 1999.

Rolul economiei întreprinderii pentru unitatile economice poate fi comparat cu cel al psihologiei si medicinei pentru oameni. Importanta aplicarii stiintei economiei întreprinderii este demonstrata de diferentele între dezvoltarea unitatilor economice din tarile avansate în plan stiintific si dificultatile unitatilor economice din tarile în care economia întreprinderii abia îsi face loc în cadrul preocuparilor stiintifice. Prosperitatea natiunilor este legata de profitabilitatea întreprinderilor si de aplicarea instrumentarului stiintific la acest nivel.

Economia întreprinderii se împarte în economia generala a întreprinderii (sau bazele economiei întreprinderii) si domeniile functionale si institutionale ale economiei întreprinderii.

Economia generala a întreprinderii (sau bazele economiei întreprinderii)

Domeniile functionale

Domeniile institutionale

Bazele economiei întreprinderii cerceteaza întreprinderea ca un sistem unitar si aspectele comune care se regasesc în toate tipurile de întreprinderi. Disciplina constituie fundamentul pe care se sprijina diferitele subdiviziuni ale economiei întreprinderii. Aceste diviziuni aprofundeaza cunoasterea si apar prin aplicarea a doua criterii în identificarea componentelor importante ale economiei întreprinderii: criteriul functiilor întreprinderii (criteriul functional) si criteriul ramurilor economice bazat pe gruparea statistica a întreprinderilor în ramuri economice dupa obiectul principal de activitate (criteriul institutional sau al obiectului de activitate).

Figurativ, bazele economiei întreprinderii poate fi reprezentata ca trunchiul unui arbore din care se ramifica discipline stiintifice specializate care permit aprofundarea cercetarii sistemului unitar al întreprinderii.
O structura devenita de referinta a tratatelor de economia întreprinderii include urmatoarele teme:
w obiectul, metoda si istoria economiei întreprinderii
  w tipologia întreprinderilor
    w obiectivele întreprinderii
       w conducerea întreprinderii
         w organizarea întreprinderii
           w circuitul productiv al întreprinderii
             w factorii de productie
               w personalul întreprinderii
                 w aprovizionarea întreprinderii si gestiunea stocurilor
                   w organizarea si planificarea productiei si prestarilor
                     w desfacerea si marketingul
                       w finantarea întreprinderii si investitiile
                         w costurile si indicatorii de eficienta
                           w contabilitatea si bilantul întreprinderii
                             w impozitarea si taxele
                               w riscurile si asigurarea
                                 w relatiile întreprinderii cu mediul
                                   w strategia întreprinderii.
În functie de amploarea lucrarii si de orientarea autorilor sunt incluse si alte teme ca managementul calitatii, organizarea transporturilor, cultura organizationala, particularitati ale diferitelor tipuri de întreprinderi, aspecte tehnologice si un bogat instrumentar de diagnoza, planificare, organizare, decizie, evaluare si control pentru fiecare tema, alaturi de principiile si practicile de succes recomandabile.

 

CAPITOLUL 2 - ÎNTREPRINDEREA. DEFINITII SI CARACTERISTICI

Întreprinderea este cea mai evoluata solutie socio-tehnica dezvoltata pâna în prezent prin care oamenii obtin mijloacele de subzistenta. Ea este rezultatul procesului de adâncire a diviziunii muncii si schimbului pe piete fiind solutia alternativa la autoconsum. 

Întreprinderea se defineste ca o îmbinare de resurse (idei, credibilitate, bani, management, energie, informatii, bunuri materiale, organizare, marci de produse etc) prin care oamenii  produc bunuri si servicii ce vor fi vandute pe piete la un pret suficient ca sa asigure remunerarea corecta a tuturor celor (proprietarii, salariatii, statul, bancile) care contribuie la functionarea ei.

Întreprinderea se descrie ca:

1) o_anume_îmbinare_de_resurse_umane,_tehnologii_si_capitaluri;
2) o_forma_de_productie
3) un_patrimoniu;
4) o_organizatie_economica;
5) o_grupare_umana_ierarhizata,
6) un_organism_financiar_independent;
7) unitate_de_baza_a_economiei_nationale;
8) o_forma_de_organizare_a_activitatii_economice;
9) o_suma_de_tranzactii
10) un_sistem_socio-tehnic_complex;
11) un_mijloc_de_valorificare_a_capitalului;
12) un_mecanism_de_producere_a_valorii_adaugate;
13) ofertant_si_client_pe_piete;
14) contribuabil_la_bugetul_statului;
15) persoana_juridica;
16) loc_de_munca_si_de_viata.

Factorii de productie
Întreprinderea realizeaza combinarea factorilor de productie pentru obtinerea unui rezultat asteptat. Factorii de productie sunt:

A) factori de baza (elementari)  

1. munca productiva (potentialul de munca, creatie si inovare al oamenilor pus la dispozitia întreprinderii – fara munca de conducere, factor dispozitiv);
2. conditiile tehnice de productie (terenuri si cladiri pentru productie, depozitare si vânzare; masini, instalatii si unelte; sisteme de asigurare a utilitatilor – apa, caldura, gaze, electricitate, aer conditionat, comunicatii; sisteme de transport pentru materiale, produse si oameni; instalatii si sisteme pentru depozitarea bunurilor si informatiilor; cladiri si dotari pentru personal; dotari pentru formarea si perfectionarea profesionala; dotari pentru asigurarea securitatii oamenilor si echipamentelor);
3. materii prime, materiale, energie, alte bunuri si informatii (bunuri ce se transforma sau se vând ca atare);
4. drepturi reale (creante, concesiuni, patente, licente, brevete, imaginea, vadul comercial)

B) factori dispozitivi (decizionali)

 1. stabilirea obiectivelor;
2. planificare si programare;
3. organizare;
4. coordonare;
5. decizie;
6. antrenare;
7. control;
8. evidenta;
9. reprezentare

Factorii decizionali cuprind capacitatea de “management” reprezentata de personalul cu competente de decizie din întreprindere, capacitatea de valorificare a factorilor de baza (practica demonstreaza ca întreprinderi cu aceleasi resurse de baza, în conditii similare, obtin rezultate mult diferite datorita managementului de care dispun).

Întreprinderea este un sistem sociotehnic în care factorului uman îi revine rolul activ în raport cu celelalte resurse.

Productia de bunuri si servicii mijloceste obtinerea valorii adaugate pentru proprietarii si salariatii intreprinderii.

  Întreprinderea moderna este o constructie abstracta de interese, obiective, reguli, drepturi si obligatii - fiind tot mai putin definita prin elementele tangibile ale proceselor economice.

Fiecare întreprindere are o existenta limitata în timp. Ea parcurge un ciclu de viata.

Pentru ca o întreprindere sa existe ca institutie trebuie respectate urmatoarele principii/conditii  fundamentale:

Lichiditatea (capacitatea de a acoperi la scadenta toate platile)

Rentabilitatea (capacitatea de a genera venituri care sa depaseasca nivelul cheltuielilor ocazionate de functionarea întreprinderii; întreprinderile nerentabile nu mai obtin finantare pentru ca nici o persoana fizica sau alta întreprindere privata nu poate pierde pe termen lung);

Cresterea (exprimata prin marimi cum ar fi: cifra de afaceri, valoarea adaugata, numarul de salariati). Pentru a face fata concurentei întreprinderea trebuie sa înregistreze cel putin o crestere de nivelul ramurii si al economiei în ansamblu.

Autodeterminarea - competenta decizionala nelimitata a proprietarilor
Ca persoana juridica  întreprinderea este titulara de drepturi si obligatii; ea participa în nume propriu la raporturile juridice si raspunde pentru obligatiile asumate
Întreprinderea are vointa proprie care exprima vointele proprietarilor
si o capacitate care îi permite sa dobândeasca drepturi si sa-si asume obligatii precum si sa exercite drepturi si sa-si asume obligatii savârsind acte juridice (capacitate de folosinta)
(capacitate de exercitiu)

Pentru a fi persoana juridica întreprinderea   trebuie sa întruneasca elementele constitutive impuse de lege:

      w organizarea de sine-statatoare

      w   un patrimoniu propriu

      w   un scop determinat.

 

Întreprinderea se identifica prin anumite elemente de individualizare: ea are un nume (firma), o nationalitate, un sediu, fiind organizata într-una din formele juridice permise de lege (persoana fizica autorizata, asociatie familiala, societate comerciala, cooperativa etc.).

 
 

Întreprinderea poate înfiinta
w filiale
w sucursale
w agentii
w reprezentante
w unitati operative
w puncte de lucru.

 

Toate acestea se afla într-o relatie de subordonare decizionala si dependenta juridica si patrimoniala fata de întreprindere. Ele sunt solutii organizatorice, economice si juridice adecvate pentru realizarea   obiectului de activitate al societatii si extinderea teritoriala.

Capitolul 3 ÎNFIINTAREA ÎNTREPRINDERILOR

Crearea de noi întreprinderi este un fenomen “natural” al oricarei economii sanatoase în care exista libertatea initiativei economice private  

(persoanele fizice si juridice sunt libere sa înceapa oricând si orice afacere sau sa o desfiinteze; daca aceasta libertate este îngradita economia în cauza are serioase probleme).

  O întreprindere poate fi înfiintata de catre:

w o persoana fizica sau mai multe persoane fizice
w una sau mai multe persoane juridice (de obicei alte întreprinderi)
w persoane fizice si juridice în asociere.

În anumite conditii întreprinderile pot fi înfiintate de catre stat prin institutiile acestuia.

Cele mai multe întreprinderi apar ca urmare a initiativei unei persoane fizice. Rezulta, în general, întreprinderi mici care satisfac anumite nevoi si aspiratii ale întemeietorului.

Comportamentul de a înfiinta o întreprindere se dovedeste a fi un raspuns conditionat la stimulii mediului  social si economic general. O economie bazata pe proprietatea privata, libertatea economica si concurenta dezvolta programe speciale pentru formarea spiritului întreprinzator în rândul populatiei si recompenseaza comportamentul de implicare în afaceri printr-un statut superior în ierarhia valorilor si prin probabilitatea mare de câstig banesc.

 Principalele motive ale creatorilor de întreprinderi:

·         Nevoia de succes si recunoastere;
·         Aspiratia spre o pozitie sociala de forta;
·         Afirmarea creativitatii si spiritului inovator;
·         Aspiratia spre independenta economica;
·         Dobândirea libertatii de decizie si actiune;
·         Dorinta de a obtine venituri mai mari;
·         Nevoia de a valorifica resursele personale de munca;
·         Nevoia de asumare a raspunderii si riscului;
·         Aspiratia de a construi  ceva  durabil si util;
·         Dorinta de schimbare;
·         Singura alternativa de supravietuire;
·         Refuzul de a lucra într-o structura publica sau privata cu o birocratie accentuata;
·         Nemultumirea la actualul loc de munca.

Intreprinderile care infiinteaza alte intreprinderi urmaresc obiective precum:

·         expansiunea teritoriala;

·         dezvoltarea afacerii;

·         diversificarea productiei si serviciilor;

·         adaptarea la schimbarile pietei;

·         reorganizarea, schimbari în management;

·         dispersarea riscului;

·         valorificarea resurselor locale si a oportunitatilor;

·         valorificarea cadrului juridic favorabil;

·         concentrarea resurselor pentru obiective importante.
Existenta cererii. Întreprinderea exista numai daca vinde pe piata bunuri si servicii. Volumul vânzarilor depinde de numarul cumparatorilor, cantitatea cumparata, frecventa cumpararilor si pretul unitar al produselor.  

 

 

 

Calitatea deciziilor si optiunilor strategice din etapa de  înfiintare determina sansele întreprinderii pe piata.

 Perspective de câstig. În mod normal, fiecare unitate de produs vândut trebuie sa asigure un minim câstig, adica sa se vânda la un pret care depaseste suma cheltuielilor ocazionate de obtinerea lui.
Asigurarea resurselor de pornire. Volumul si structura acestora trebuie sa fie potrivite cu obiectul de activitate, cu natura si marimea obiectivelor propuse si suficiente pentru o perioada cât mai lunga de timp. Abilitatea, nivelul de pregatire, spiritul de întreprinzator, gradul de implicare si puterea de munca ale persoanelor care încep o afacere constituie o conditie importanta.

 1. Stabilirea numelui întreprinderii.Numele trebuie sa respecte anumite restrictii legale si pe cât posibil sa fie unic, sa sugereze obiectul de activitate, sa fie usor de retinut, sugestiv, placut. De multe ori numele întreprinderii este cel al întemeietorului.

2. Definirea obiectului de activitate ca ramura, domeniu în care va activa întreprinderea si ca produse si servicii ce vor constitui oferta sa.

3. Alegerea amplasamentului si delimitarea ariei de activitate.

4. Alegerea partenerilor, coproprietarilor managerilor întreprinderii.

5. Alegerea formei juridice potrivite pentru scopurile întreprinderii si ale proprietarilor.

Procedura de înfiintare a unei societati comerciale cu raspundere limitata, de exemplu, presupune, conform reglementarilor românesti, câteva demersuri. Si anume:

w verificarea la Registrul Comertului a acceptabilitatii numelui ales
w întocmirea actului constitutiv al societatii
w deschiderea unui cont si depunerea capitalului social subscris la o banca
w evaluarea bunurilor si a altor contributii nemateriale la capitalul firmei
w autorizarea constituirii societatii de catre judecatorul delegat pe lânga Oficiul Registrului Comertului si înscrierea acesteia în registru
w publicitatea privind înfiintarea
w eliberarea certificatului de înmatriculare
w înscrierea la organele administratiei financiare
w atribuirea codului unic de inregistrare
w obtinerea unor licente si autorizatii pentru desfasurarea activitatii.

Capitolul 4 CLASIFICAREA ÎNTREPRINDERILOR

Tabloul economiei contemporane prezinta o mare diversitate de întreprinderi si structuri ale acestora, cu dimensiuni, roluri si caracteristici mult diferite; se regasesc, simultan, în lume:

întreprinderi specifice unor moduri de productie precapitaliste si formule ale viitorului;

întreprinderi care nu au salariati, fiind o alta formula organizatorica si juridica a locului de munca si întreprinderi cu sute de mii de salariati;
întreprinderi care nu au sediu distinct de locuinta patronului si întreprinderi care au sedii cu multe nivele în marile metropole;

întreprinderi care folosesc tehnologii primitive si cele în care robotii industriali înlocuiesc în mare masura munca oamenilor.

1)   Dupa amprenta unui mod de productie se disting:
·          Întreprinderi de tip precapitalist (exploatari agricole traditionale, activitatea mestesugarilor independenti);
·          Întreprinderi de tip capitalist (cazul relevant – societatea pe actiuni);
·          Întreprinderi de tip paracapitalist (cooperativele).          

2)  Dupa forma de proprietate se diferentiaza:
·         Întreprinderile aflate în proprietate privata;
·         Întreprinderile proprietate de stat (sau publica);
·         Întreprinderile în proprietate de grup cooperatist;
·         Întreprinderile cu un regim combinat al proprietatii.

3) Dupa natura juridica, legislatia tarilor cu economie de piata reglementeaza urmatoarele:
·          Întreprinderi individuale;
·          Societati comerciale:
            - societati de persoane (societatea în nume colectiv si cea cu raspundere limitata);
            - societati de capitaluri (societatea pe actiuni si în comandita pe actiuni).

4) Dupa marime (estimata dupa numarul de personal, cifra de afaceri, capitalul social):
·         Întreprinderi mici;
·         Întreprinderi mijlocii;
·         Întreprinderi mari.

5) Dupa gradul de specializare (diversitatea activitatilor):
·          Întreprinderi strict specializate (pe un produs sau o anumita tehnologie);
·          Întreprinderi specializate (câteva produse sau tehnologii înrudite);
·          Întreprinderi generale (nespecializate) cu obiect larg de activitate în mai multe ramuri.

6) Dupa obiectul de activitate (activitatile realizate, dupa clasificarea uzuala oficiala):
·         Întreprinderi de productie;                     
·         Întreprinderi de comert;               
·         Întreprinderi de servicii

7)   Dupa sectorul economic în care poate fi încadrata întreprinderea:
·          Întreprinderi din sectorul primar (agricultura, pescuit, exploatare forestiera, industrie extractiva);
·          Întreprinderi din sectorul secundar (industrie prelucratoare);
·          Întreprinderi din sectorul tertiar (distributie, banci, asigurari, transport, formare profesionala, servicii pentru populatie).

8)  Dupa natura tehnologiei si seria de fabricatie:
·         Întreprinderi care realizeaza unicate si serii mici;
·         Întreprinderi care produc în serii mari si foarte mari.

9)  Dupa aria de activitate:
·          Întreprinderi cu arie de activitate locala (un oras sau o zona din acesta, un sat);
·          Întreprinderi cu arie de activitate regionala (o parte din tara, mai multe judete);
·          Întreprinderi cu arie de activitate nationala;
·          Întreprinderi cu arie de activitate transnationala sau mondiala.

 Întreprinderile aflate în proprietate privata sunt considerate cele mai dinamice, mobile, adaptate cerintelor pietei, inovatoare si eficiente. Explicatia rezida în cumularea efectelor urmatorilor factori care determina atitudinea si comportamentul proprietarilor:

·  libertate de actiune si manifestare economica;
·  autoritate asupra afacerii si salariatilor;
·  prestigiu ridicat;
·  posibilitati de câstig material, teoretic  nelimitate;
·  raspunderea (uneori nelimitata) pentru bunul mers al întreprinderii;
·  riscul de esec cu consecinte dramatice asupra existentei personale; micii întreprinzatori duc o lupta “pe viata si pe moarte” pentru afacerea lor.

Caracteristicile principale ale cooperativei sunt:

·  Asociere libera, de persoane sau întreprinderi (mici, de obicei);
·  Întreprindere condusa democratic, dupa regula un om - un vot si decizii adoptate cu majoritate de voturi;
·  Proprietate comuna a membrilor cooperatori;
·  Participare egala la cheltuieli, rezultate si riscuri;
·  Dublu scop: îmbunatatirea conditiilor de existenta materiala pentru membrii cooperatori si cultivarea solidaritatii, într-ajutorarii, justitiei sociale si responsabilitatii.

 Dupa pozitia întreprinderii (cu un anumit grad de specializare) în sistemul de distributie, natura operatiunilor si a clientilor ca si bunurile comercializate, întreprinderile de comert se grupeaza în:

A.  Întreprinderi de comert cu amanuntul:
          a) comert fix, prin magazine;
          b) comert ambulant;
          c) comert prin corespondenta.		 B.  Întreprinderi de comert cu ridicata:
          a) cu bunuri de consum;
                   - cu depozite;
                   - fara depozite;
          b) cu bunuri de productie (comert interindustrial).
C.  Întreprinderi integrate (cumuleaza functia cu ridicata si cea cu amanuntul)
          - se pot grupa la rândul lor dupa natura produselor, formele de vânzare, dimensiune, categoria de clienti etc.

D.  Întreprinderi de comert exterior:
          a) de import;
          b) de export;      
          c)  intermediari specializati.		 E.  Întreprinderi care activeaza pe piete specializate:
          a) târguri expozitii si piete generale sau tematice (permanente, saptamânale, anuale);
          b) piete specializate:
                   - întreprinderi de licitatii;
                   - burse de marfuri.

În practica se realizeaza o individualizare a unor tipuri de întreprinderi de comert (cu personalitate bine conturata) dupa criterii dintre cele mai eterogene. Se pare ca exista anumite configuratii de succes care fac întreprinderile sa combine într-o varianta tipica piata geografic delimitata cu:

categoria de clienti
forma de vânzare
marimea
forma juridica
natura produselor si serviciilor
marimea spatiilor  comerciale
largimea si alcatuirea sortimentului
derularea relatiilor cu clientii
formarea si nivelul preturilor
amplasamentul preferat
formele de plata.

Capitolul 5 CARACTERISTICILE SI ROLUL ÎNTREPRINDERILOR MICI SI MIJLOCII

Sectorul IMM-urilor joaca un rol extrem de important într-o economie moderna, dovedindu-se a fi cel mai activ sector al economiei si totodata un formidabil focar de competente si idei noi.

Urmarirea evolutiei sectorului IMM-urilor, stimularea dezvoltarii acestuia, au impus stabilirea criteriilor lor de încadrare. Nu exista o definitie în sens statistic si/sau juridic unanim acceptata pentru IMM-uri. Într-un studiu realizat de P.A.Neck vizând IMM-urile sunt contabilizate peste 50 de definitii în sens statistic date acestora, în 75 de tari.

Criteriile utilizate sunt cantitative si/sau calitative favorizând proliferarea unor standarde foarte diferite de la o tara la alta, de la o ramura la alta, de la un autor la altul.  Fiecare dintre criterii dezvaluie o latura sau alta a IMM-urilor, prezentând avantaje (+) si dezavantaje (-) în caracterizarea dimensiunii lor (vezi tabelul urmator)

Definitiile IMM-urilor bazate pe criterii cantitative înlesnesc o abordare relativ unitara a acestor întreprinderi si slujesc scopului concret de identificare a celor ce pot face obiectul programelor si masurilor speciale de sprijinire. Utilizarea criteriilor calitative în definirea IMM-urilor porneste de la premisa ca dimensiunea acestora nu este doar o rezultanta a volumului si calitatii combinatiilor de resurse de care dispun, ci si a mediului economic în care îsi desfasoara activitatea. În acest context însa, comparatiile inter-ramuri si cele între tari devin practic imposibile.

Nu este posibila si nici de dorit aducerea definitiilor IMM-urilor la acelasi numitor, deoarece aceasta ar echivala cu ignorarea trasaturilor lor fundamentale - dinamism, mobilitate si diversitate. În consecinta, granitele sectorului IMM-urilor nu pot fi riguros delimitate decât pentru perioade scurte si trecute de timp. Evolutia acestui sector trebuie analizata dintr-o perspectiva dinamica, racordata la realitatile mediului economic si cu ajutorul unor criterii continuu adaptabile ca numar si continut.

CRITERII CANTITATIVE:

(+)

(-)

* Numarul de angajati:

w simplitate;
w accesibilitate;
w criteriu relativ stabil utilizat singur sau în combinatie în cele mai multe tari ale lumii;

w ignorarea corelatiei care exista între prezenta capitalului fix si a muncii vii (mijloacele fixe de mare randament, conduc la reducerea necesarului de personal si invers);
w nu reflecta decât numarul angajatilor permanenti, nu si pe cel al personalului sezonier sau al membrilor familiei care activeaza, fara a fi efectiv angajati.

* Valoarea capitalului:

w reprezentativitate;
w accesibilitate;

w ridica probleme de operationalizare, când nu exista o delimitare clara între proprietatea personala a întreprinzatorului si cea a firmei lui;

* Cifra de afaceri:

w criteriu sintetic;
w usor de aplicat;

w nereprezentativ pentru IMM-urile apartinând unor sectoare de activitate foarte diferite;
w devine usor perisabil, necesitând actualizari permanente datorita ratei înalte de inflatie (în tarile în tranzitie).

* Valoarea productiei, capacitatea de productie:

w simplitate;
w accesibilitate;

w caracterizeaza, în general, sectoarele productive si permit comparatii doar între întreprinderi dispunând de conditii asemanatoare de combinare a factorilor de productie;

* Cota de piata:

w expresivitate;

w grad mare de relativitate, dimensiunea întreprinderii fiind în relatie directa cu tipul pietei de referinta (locala, nationala, a produsului etc.);
w cuantificare relativ greu de realizat pentru IMM-uri;

CRITERII CALITATIVE:

* Sectorul de activitate

* Tehnologia utilizata

* Configuratia organizatorica si manageriala

* Gradul de dependenta fata de întreprinderile mari

Solutii de definire a IMM-urilor:

În S.U.A. spre exemplu, criteriile de identificare a IMM-urilor sunt diferentiate pe domenii de activitate. Astfel, cele industriale (în functie de profilul lor) sunt IMM-uri daca au între 500 si 1500 de salariati; IMM-urile de comert cu  ridicata au ca limita maxima 500 de angajati, iar cele cu amanuntul sunt limitate de un volum al vânzarilor de 13,5 mil. dolari pe an.

În Uniunea Europeana, IMM-urile sunt definite de urmatoarele criterii: numarul salariatilor – care trebuie sa fie mai mai mic de 250 (clasa micro - între 0 si 9 angajati; clasa mica - între 10 si 49 de angajati; clasa mijlocie – între 50 si 249 de angajati); cifra de afaceri – care trebuie sa fie mai mica de 40 milioane de Euro, sau totalul activului bilantier sub 27 milioane Euro; sa aiba independenta economica.

În România, potrivit legislatiei în vigoare (LEGEA nr. 133 din 20 iulie 1999, privind stimularea întreprinzatorilor privati pentru înfiintarea si dezvoltarea IMM), IMM-urile   se definesc în functie de urmatoarele criterii cantitative:
1) numarul mediu scriptic anual de personal (certificat de Camera de Munca) – care împarte IMM-urile în 3 clase:
o        clasa micro (între 0 si 9 salariati);
o        clasa mica (între 10 si 49 de salariati);
o        clasa mijlocie (între 50 si 249 de salariati).
2) cifra de afaceri anuala mai mica de 8 milioane de Euro (certificat de Administratia Financiara).

ATENTIE !!!   NU beneficiaza de prevederile L133/1999 societatile comerciale care au ca actionar sau asociat, persoane juridice care îndeplinesc cumulativ urmatoarele conditii:
a) au peste 250 de angajati;
b) detin peste 25% din capitalul social.

NU se încadreaza în categoria IMM-urilor:

·         societatile bancare,

·         societatile de asigurare si reasigurare,

·         societatile de administrare a fondurilor financiare de investitii,

·         societatile de valori mobiliare si

·         societatile cu activitate exclusiva de comert exterior.

 

Analiza diversitatii de definitii a relevat ca în economiile cu un nivel ridicat al produsului national brut pe locuitor, valorile criteriilor cantitative de definire a IMM-urilor sunt mai mari (S.U.A. este un exemplu ilustrativ în acest sens). Reciproca este de asemenea valabila, verificându-se inclusiv în cazul tarilor Uniunii Europene.

Contributia vitala a IMM-urilor la cresterea economica este astazi o realitate unanim recunoscuta. Relevarea efectelor lor economice si sociale benefice au condus la considerarea sectorului IMM-urilor ca un domeniu de interes strategic pentru economie.

Efectele pozitive generate de sectorul IMM-urilor, în general, într-o economie se concretizeaza în:  

(+) îmbunatatirea mediului concurential; prin dimensiunile lor reduse si prin numarul mare, IMM-urile accentueaza caracterul de atomicitate a pietei, diminuând astfel puterea întreprinderilor mari de a o influenta; astfel, capacitatea IMM-urilor de a stimula concurenta slabeste în general pozitiile de monopol ale marilor întreprinderi, reducând posibilitatile acestora de a creste preturile si de a fi ineficiente în ceea ce priveste combinarea factorilor de productie;

(+) individualizarea puternica a produselor si serviciilor oferite de IMM-uri si de eficienta activitatii desfasurate ceea ce contribuie la intensificarea caracterului concurential al pietei;

(+) generarea celui mai mare numar de noi locuri de munca; IMM-urile creeaza un numar semnificativ mai mare de noi locuri de munca decît cele mari, cu un cost de capital mai scazut, actionând ca un amortizor al fluctuatiilor de pe piata muncii si constituind cea mai importanta alternativa pentru combaterea somajului;

(+) receptivitatea sporita la nevoile pietei datorita contactului nemijlocit cu aceasta; rezulta astfel o mai buna adaptare a ofertei lor la cerintele clientilor; de altfel, prin flexibilitatea lor specifica, capacitatea de inovare, viteza mare de reactie, IMM-urile tind sa devina singurele întreprinderi compatibile cu un mediu tot mai dinamic si complex;

(+) crearea de oportunitati de dezvoltare si adaptare a tehnologiilor, corespunzator unor nevoi concrete;

(+) ocuparea niselor de piata care nu sunt profitabile pentru întreprinderile de mari dimensiuni, valorificându-le intens si eficient ca pe reale oportunitati; IMM-urile asigura adesea o mai eficienta combinare a unor categorii de factori de productie, în comparatie cu firmele mari si valorificarea unora (produse secundare, resurse locale, etc.) care altfel ar ramâne nefolosite;

(+) ancorarea în economiile locale prin valorificarea resurselor locale (financiare, materiale, de forta de munca si nu în ultimul rând informationale); prin abilitatea lor de a raspunde cerintelor locale, prin informatiile detaliate privind pietele locale, IMM-urile actioneaza mai eficient decît firmele mari din interiorul sau din afara localitatii;

(+) dezvoltarea ca o componenta importanta a infrastructurii de care depinde economia;

astfel, IMM-urile activeaza ca furnizori specializati de piese, subansamble si servicii pentru întreprinderile mari,în general prin intermediul activitatii de subcontractare; aceste produse si servicii externalizate de firmele mari sunt oferite de cele mici la preturi inferioare; 

(+) stimularea dezvoltarii capacitatilor antreprenoriale si deci crearea unei mase mari de întreprinzatori capabili sa-si asume riscuri; IMM-urile asigura un teren excelent de manifestare a talentului de întreprinzator, a celui managerial si dezvolta în acelasi timp o rezerva semnificativa de lucratori calificati si semicalificati;

(+) încurajarea investitiilor, având ca sursa economiile populatiei (familie, rude, prieteni) sau alte fonduri care altfel ar fi neproductive;

(+) distribuirea mai buna a puterii economice si în general a puterii în societate, cu efecte pozitive în planul stabilitatii politice si sociale pe termen lung.

Efectele pozitive în tarile fost comuniste, ce decurg din dezvoltarea unui sector puternic de IMM-uri se refera , în special, la:

(++) rolul de principal motor al schimbarilor structurale si al regenerarii economice, derivând din intensificarea concurentei pe piata; este astfel favorizata  descentralizarea;  

(++) atragerea unei importante parti a fortei de munca disponibilizate prin restructurarea radicala a gigantilor industriali;

(++) facilitarea transferului resurselor economice din sectoarele aflate în declin spre cele în dezvoltare;

(++) rolul de factor dinamizator al economiei prin numarul mare de întreprinzatori activati, dezvoltând totodata o noua categorie sociala, care contribuie la punerea bazelor sociale ale tranzitiei;

(++) antrenarea economiilor populatiei în sfera investitiilor, are un rol important, îndeosebi în conditiile saraciei de resurse financiare specifice tranzitiei;

(++) stimularea dezvoltarii regionale si rurale si în consecinta, diminuarea efectelor negative ale programelor de privatizare si/sau restructurare;

(++)  contributia activa la procesul de restabilire a echilibrului macroeconomic pe care îl muta catre o stare de stabilitate relativa, careia îi corespunde un anumit pret de echilibru la care are loc tranzitia.

În scopul sprijinirii sectorului IMM-urilor din România,  legislatia prevede o serie de masuri concrete orientate pe urmatoarele directii majore:

w crearea unui cadru favorabil înfiintarii si dezvoltarii IMM-urilor, prin: simplificarea procedurilor administrative; favorizarea accesului IMM-urilor la serviciile publice, la activele neutilizate ale societatilor comerciale de stat, la achizitii publice; intensificarea furnizarii gratuite sau cvasigratuite a unor servicii informare, consultanta, asistenta;

w finantarea de programe de dezvoltare;

w acordarea de facilitati economico-financiare, fiscale si bancare;

w coordonarea, monitorizarea si evaluarea de catre guvern a politicilor si programelor de dezvoltare a IMM-urilor.

Dinamica sectorului întreprinderi mici si mijlocii din România constituie rezultanta unui ansamblu complex de conditii si cauze specifice precum: absenta sectorului amintit înainte de 1990; particularitatile de natura legislativa legate de organizarea si functionarea acestor întreprinderi; viteza de restructurare si privatizare a întreprinderilor de stat.

IMM-urile reprezinta peste 99% din numarul total de întreprinderi, în majoritatea economiilor. În România aceasta pondere se ridica la 99,6%. Cea mai mare pondere (68% din totalul IMM-urilor in 2002 si 71% in 1997) o detin întreprinderile care activeaza în sfera comertului.

O asemenea evolutie este comuna tarilor fost comuniste, în care, pe fondul lipsei de resurse financiare, comertul a constituit un veritabil "magnet" pentru întreprinzatori. Motivele?!: bariere reduse de intrare, capital necesar de pornire redus, viteza mare de rotatie a capitalului circulant si în consecinta, perspective de generare rapida a profitului.

Structurile asociative ale micilor întreprinzatori, pe de o parte si marile întreprinderi, pe de alta parte îsi asuma roluri importante în stimularea dezvoltarii sectorului de IMM. Incubatoarele de afaceri si parcurile industriale sunt solutii de certa utilitate în dezvoltarea IMM-urilor. Un pionierat în Romania l-a realizat Fundatia Centrul Român pentru Întreprinderi Mici si Mijlocii – CRIMM prin programele de concentrare a unor resurse nationale si europene si finantarea centrelor teritoriale de consultanta si dezvoltare a IMM.

Capitolul 6 ÎNTREPRINZATORUL ÎN CONTEXTUL ECONOMIEI ROMÂNESTI

Progresul pe care România l-a înregistrat pâna acum în tranzitie se datoreaza în mare masura efortului, initiativei si atitudinii de asumare a riscului adoptata de sute de mii de indivizi care s-au încumetat sa porneasca pe drumul aventuros al construirii unui alt fel de viitor pentru ei si familiile lor. Întreprinzatorii sunt în general recunoscuti ca fiind forta motrice a progresului economic, iar în tarile în tranzitie, se presupune ca ei trebuie sa fie în linia întâi a bataliei pentru reforma.

Pozitia si rolul întreprinzatorilor în dezvoltarea sectorului privat din România este rezultatul unor circumstante specifice care au prezidat aparitia acestora ca un grup social distinct si particularitatile evolutiei lui ulterioare. Unele dintre primele studii  remarca doua diferente de baza între întreprinzatorul român si cel vest-european:

                  a) origine sociala diferita
                  b) abordare, atitudine si asteptari diferite în ce priveste afacerile.

 

Deoarece în România lantul traditiei mestesugului transmis din tata în fiu s-a întrerupt în perioada regimului comunist iar numarul întreprinzatorilor calificati la locul de munca este limitat, cele doua categorii principale care în Europa de Vest formeaza coloana vertebrala a clasei întreprinzatorilor (fii ai unor familii cu o veche traditie antreprenoriala si fii ai fostilor muncitori din marea industrie), lipsesc aproape cu desavârsire.

În schimb, întreprinzatorul român tipic este la prima generatie de întreprinzatori din familia sa si este de regula o persoana de vârsta mijlocie, cu experienta dobândita în principal într-un post de conducere într-o mare întreprindere de stat, sau, daca este tânar, a absolvit o facultate.

Faptul ca detin informatii despre factori strategici cum ar fi pietele, clientela, furnizori, materii prime, instrumente financiare, existenta resurselor, precum si faptul ca salariile sunt mici în întreprinderile lor ineficiente, fac ca fostii directori sa aiba mai multe sanse sa porneasca o afacere particulara si, de cele mai multe ori, profitabila. Acest lucru se verifica mai ales în cazul sistemelor foarte framântate si care se modifica rapid, unde o relatie buna cu un client este mult mai utila decât orice dexteritate tehnica.

Câteva consecinte importante deriva din aceste trasaturi structurale specifice clasei întreprinzatorilor din România:
În general, clasa întreprinzatorilor din România este alcatuita din persoane cu pregatire superioara în comparatie cu întreprinzatorii din celelalte tari europene, însa în acelasi timp deficitara în privinta experientei practice într-o activitate industriala reala si ca atare lipsita de abilitati manuale si tehnice. Aceasta înseamna ca întreprinzatorul român obisnuit nu se simte prea tentat sa înceapa o activitate de productie ci mai degraba simte o vocatie mai puternica spre comert si uneori spre activitati speculative. (Acesta este si unul din motivele pentru care unitatile de productie reprezinta doar o mica parte din totalul societatilor private nou înfiintate).

Datorita provenientei lor din categorii sociale superioare, întreprinzatorii români sunt oarecum insensibili la problema solidaritatii de breasla si se arata reticenti la o asociere între ei. Întreprinzatorii particulari nu au, în general, spirit de asociere si sunt rareori înclinati sa se grupeze în asociatii bine organizate si puternice. Exista asadar o abundenta de asociatii patronale si profesionale concurente, fiecare având pretentia ca este reprezentantul “autentic” al comunitatii de afaceri.

Cei mai multi oameni de afaceri români percep mediul de afaceri exclusiv ca pe o competitie acerba si actioneaza ca si cum toate celelalte întreprinderi ar fi niste adversari periculosi mai degraba decât potentiali parteneri. Aceasta atitudine predomina adesea în cadrul aceleasi întreprinderi, unde ambitiile personale si neîncrederea între parteneri genereaza conflicte si duc la separari si rupturi. Integrarea si consolidarea pe verticala si orizontala în general sunt îngreunate, ceea ce contribuie la slabirea sectorului privat din România.

Multe firme particulare au fost, de la bun început, concepute sa graviteze în jurul unei companii de stat. Desi unele fac afaceri legitime si respectabile, în foarte multe din cazuri, aceste firme sunt doar instrumente prin care profiturile si bunurile se scurg de la stat în mâinile particularilor. Mecanismul cel mai simplu si mai bine cunoscut este asa zisa "firma capusa": Doua SRL-uri, de regula cu radacini adânci în mediul politic, se plasau la “intrarea” si, respectiv, “iesirea” dintr-o întreprindere de stat. Primul îi vindea scump materii prime. Al doilea îi cumpara ieftin productia. "Firmele-capusa" câstigau, întreprinderea parazitata pierdea si în câtiva ani devenea o adevarata "gaura neagra".

Pe de alta parte, dupa cum observa analistii „…singura forma de supravietuire a fost, în ultimii zece ani, alianta cu aparatul politico-administrativ. Întreprinzatorii care au rezistat în timp s-au conformat acestei reguli nescrise”, fapt care i-a determinat pe unii analisti sa declare: „Patronatul român este un produs al statului român si, ca atare, pâna în ziua de azi, el este o anexa a acestuia”. Rezulta astfel imaginea a ceea ce se cheama de obicei "capitalism clientelar".

Din cauza dependentei sale de stat, sectorul privat nu a fost capabil sa preia conducerea si sa joace un rol de locomotiva în restructurare. În loc de aceasta, sectorul privat a fost el însusi grav afectat, pentru multi alti întreprinzatori care nu fac parte din “sistem” fiind foarte dificil sa supravietuiasca si sa prospere asa încât pietele libere sa functioneze corespunzator.

Un ministru din Guvernul României remarca: „Mediul de afaceri din România este extrem de ostil investitorilor, el este ostilizat de coruptie, de sistemul birocratic de aprobare a oricarei actiuni a unui investitor. M-am convins fara dubii ca România ofera astazi un astfel de mediu ostil”. Un studiu efectuat de Economist Intelligence Unit pe aceasta tema, plaseaza România în rândul tarilor cu cel mai “toxic” climat economic pentru oamenii de afaceri, dupa Rusia, Indonezia si Pakistan.

Problemele cel mai ades invocate de întreprinzatorii particulari sunt urmatoarele:

Un cadru legislativ greoi si extrem de instabil este, în opinia multor oameni de afaceri, o sursa principala de nesiguranta în afaceri. Exista o multime de legi, decizii guvernamentale, instructiuni de aplicare si reglementari care genereaza confuzii datorita ambiguitatii lor, a prevederilor contradictorii pe care le contin si a frecventelor revizuiri pe care le sufera. Pentru a mari confuzia, trei sisteme legislative (de dinainte de razboi, socialist si cel din perioada tranzitiei) coexista, cu multe legi care nu au fost niciodata abrogate în mod explicit si care sunt invocate de birocrati atunci când vor sa obstructioneze o initiativa.

Nici sistemul juridic nu este pregatit pentru a face fata situatiei. Procedurile lungi, complicate si, implicit, costisitoare determina partile interesate sa recurga la aranjamente de culise, creând astfel un mediu propice coruptiei. Firmele private, mai ales cele mici, nu au resursele care sa le permita sa duca batalii îndelungate în instanta, în timp ce marile firme de stat sunt, practic, imune la executarea sentintelor judecatoresti.

O combinatie de incompetenta, teama de raspundere a functionarilor publici, o neîncredere raspândita în loialitatea si corectitudinea acestora, amestecul politic în luarea deciziilor, dublate de perpetuarea puternicelor ramasite ale vechii mentalitati comuniste, hipercentraliste, în atitudinea si comportamentul indivizilor si al institutiilor publice, fac ca întreprinzatorii sa se confrunte cu situatii dintre cele mai absurde si de cosmar. Birocratia costisitoare si ineficienta acompaniaza firma privata pe tot parcursul vietii ei.

Taxele si fiscalitatea sunt printre principalele cauze ale nemultumirii întreprinzatorilor privati. Impozitul mediu este de aprox. 30 la suta din PIB, însa aceasta medie contine o multime de scutiri si cazuri de ne-plata (în principal marile întreprinderi de stat); în consecinta, o firma particulara poate ajunge sa plateasca 50%-60% din valoarea adaugata ca impozite. Cele mai impozitate sunt activitatile cele mai rentabile si cu valoare adaugata mare în care salariile sunt impozitate cu procentul maxim. 

Firmele românesti platesc "impozit pe inflatie" deoarece normele contabile (elaborate de Ministerul Finantelor) nu respecta standardele contabile internationale pentru economiile hiperinflationiste. Ca atare, multe firme se decapitalizeaza platind taxe si impozite pe venituri aparente. Disputa privind nivelul impozitelor este si mai mult încurcata în ultimul timp datorita unei solutii “originale” în materie de fiscalitate adoptata de autoritati, respectiv "fondurile speciale".

Regimul fiscal din România este ostil afacerilor prin modul în care este aplicat în practica de functionarii din administratia financiara. Inspectorii financiari au o profund înradacinata atitudine de suspiciune mai ales în privinta firmelor private, pe care le considera, din start, ca având intentii si practici frauduloase. În aceste conditii, întreprinzatorii aud de multe ori pe inspectorii financiari care vin sa-i controleze, spunând: " Nu plecam de aici pâna nu gasim ceva!"

Accesul limitat la serviciile institutiilor financiare constituie înca un obstacol în calea firmelor private. Datorita inflatiei mari si fluctuante, ratele dobânzilor la împrumuturi bancare sunt prohibitive pentru multe companii. Pentru a se proteja, bancile aplica o marja mare la dobânzi. Atâta timp cât trezoreria are nevoie de bani ca sa finanteze deficitul fiscal, bancile nu sunt interesate sa dea împrumuturi companiilor.

Lipsa politicilor guvernamentale adecvate pentru stimularea sectorului privat si în special a întreprinderilor mici si mijlocii este mentionata adesea de întreprinzatorii privati si organizatiile acestora ca fiind unul din impedimentele majore în calea dezvoltarii si extinderii afacerilor. S-au adoptat în diverse momente legi si prevederi legale speciale (ex. Legea 133/1999) menite sa sprijine firmele private prin subventii, facilitati fiscale si alte forme de tratament preferential. Însa efectul lor a fost aproape nul: prevederile erau fie mult prea generale pentru a avea un impact concret, sau, daca erau mai specifice, nu erau sustinute cu resursele adecvate. Politicile guvernamentale bazate pe tratamentul preferential al anumitor sectoare sau grupuri de societati au produs rareori rezultate pozitive. Dimpotriva, ele au contribuit la crearea unui sistem distorsionat de stimulente, încurajând IMM-urile sa devina dependente de subventii si inhibându-le dezvoltarea.

În loc sa dea nastere unui sector privat cu adevarat independent si care se bazeaza pe propriile-i forte, tranzitia din România a generat un sector privat supus statului si dependent de acesta. De la controlul activitatii economice prin întreprinderi de stat ce detin un cvasi-monopol pe anumite resurse si pâna la birocratia institutiilor publice fara a caror binecuvântare nimic nu poate sa miste într-o afacere, statul exercita o presiune considerabila si sufocanta asupra afacerilor pe care fie le împinge catre economia subterana, fie le paralizeaza.

Consideram însa ca nu la nivelul mentalitatilor si comportamentelor individuale trebuie cautata solutia pentru depasirea acestui blocaj, ci la nivel institutional.

Capitolul 7 SOCIETATILE COMERCIALE

Societatea comerciala  este acea persoana juridica (institutionalizata), creata în temeiul unui contract de societate prin care doua sau mai multe   persoane (fizice sau juridice) convin ca, prin aporturile individuale, sa constituie un fond social comun din a carui exploatare, prin savârsirea de acte si/sau fapte de comert, sa obtina un profit pe care sa-l împarta (conform învoielii) între ele (Vezi Legea  societatilor comerciale)

 Se face precizarea ca societatile civile si cooperativele nu sunt societati comerciale în sensul Legii amintite (vezi Ordonanta privind asociatiile si fundatiile si Legea cooperatiei)

Exista mai multe criterii de clasificare a societatilor comerciale, cele mai uzitate dintre acestea fiind prezentate în Tabelul urmator

Criteriul de clasificare

Tipuri de societati

Particularitati
Natura asocierii Societati de persoane criteriul fundamental care sta la baza constituirii este elementul personal, încrederea între asociati, onestitatea, moralitatea acestora (societatea în nume colectiv si societatea în comandita simpla)
Societati de capitaluri la înfiintare primeaza elementul obiectiv, capitalul (societatea în comandita pe actiuni si societatea pe actiuni)
Întinderea raspunderii Societati cu raspundere nelimitata societatile în nume colectiv
Societati cu raspundere limitata societatile pe actiuni si cu raspundere limitata
Societati cu raspundere mixta societatile în comandita
Modul de împartire a capitalului între asociati Societati cu parti de interese societatile în nume colectiv si societatea în comandita simpla
Societati cu parti sociale societatile cu raspundere limitata
Societati cu actiuni societatile în comandita pe actiuni si societatea pe actiuni

Criteriul de clasificare

Tipuri de societati

Particularitati
Numarul de persoane asociate Societati unipersonale corespunzator legislatiei române existenta unui  asociat unic este posibila doar în cazul societatilor cu raspundere limitata
Societati pluripersonale asocierea se face pe baza de contract
Participarea capitalului strain Societati cu capital românesc capitalul poate fi privat sau de stat
Societati cu capital  strain
Societati mixte
Implicarea asociatilor în conducerea societatii Cu implicarea directa societatile de persoane
Implicare partiala
Fara participarea asociatilor la conducerea curenta societatile de capitaluri

Societatea în nume colectiv se caracterizeaza prin faptul ca obligatiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social si cu raspunderea nelimitata si solidara a asociatilor. Din punct de vedere legal nu exista restrictii sub aspectul si al valorii minime a partilor de interes în care este divizat capitalul. Principalele avantaje:

¨      simplitatea procesului de constituire;

¨      capitalului necesar la înfiintare nu are prag minim;

¨      flexibilitate în functionare;

¨      la baza asocierii se afla  încrederea reciproca între fondatori;

¨      eficacitatea ridicata rezultata din raspunderea solidara si nelimitata a tuturor asociatilor fata de pasivul societatii;

¨      retragerea asociatilor este permisa sub controlul societatii asupra cesiunii partilor de interes.

Societatea în comandita simpla se caracterizeaza prin  existenta a doua tipuri de asociati cu drepturi si obligatii diferite: comanditati si comanditari. Elementul activ al societatilor în comandita îl reprezinta comanditatii carora le revine sarcina gestionarii afacerii   si care desfasoara activitati comerciale;

¨      comanditarii nu au calitate de comercianti, nu pot fi declarati în stare de faliment, aportul lor unic în cadrul societatii fiind capitalul; ei dispun însa de drept de control asupra gestiunii si primesc dividende în raport cu capitalul depus;

¨      aportul comanditatilor poate fi si în munca.

Societatea în comandita simpla prezinta interes îndeosebi pentru întreprinderile de mici dimensiuni, cu numar redus de asociati, dintre care o parte sunt dispusi sa-si asume cvasitotalitatea riscurilor, în schimbul unei cote parti din beneficii superioare, întinderea raspunderii în cazul celorlalti asociati fiind limitata la aportul lor de capital. Este o forma moderna de atragere a unor resurse financiare.

Societatea pe actiuni este forma tipica de societate de capitaluri
¨       capitalul este împartit în actiuni (titluri financiare) nominative sau la  purtator, cesibile;
¨       obligatiile societatii sunt garantate cu patrimoniul social, asociatii fiind obligati doar la varsarea aportului lor de capital; 
¨       se constituie fie pe baza aportului privat de capital  (societati anonime închise în care nu se recurge la oferta publica de subscriere sau vânzare de actiuni), fie prin subscriptie publica, ce consta în apelarea  la economiile unor investitori care primesc în schimbul investitiei lor titluri negociabile - actiuni sau obligatiuni;
¨       autonomia patrimoniala se realizeaza în mod perfect, creditorii având un singur gaj pentru creantele lor si anume patrimoniul societatii;
¨       administrarea societatii revine unuia sau mai multor administratori; ca si în cazul societatii în comandita simpla,
¨       capitalul nu poate fi mai mic de 25 milioane lei (de precizat ca aceasta suma este insuficienta pentru derularea oricarei afaceri la nivelul anului 2004; în tarile UE capitalul social minim cerut de lege pentru SA se situeaza în jurul valorii de 25 000 Euro – cca. un miliard de lei) si numarul minim de actionari trebuie sa fie de 5.

Societatea pe actiuni se constituie  în cazul unor întreprinderi ce necesita capitaluri mari, care nu pot fi obtinute de la un numar restrâns de persoane, constituirea facându-se fie pe cale simultana, fie continuata (cazul subscriptiei publice).

Societatea în comandita pe actiuni este similara societatii în comandita simpla cu deosebirea ca în acest caz capitalul nu se împarte în parti de interese, ci în actiuni, particularitate ce o integreaza în  categoria societatilor de capitaluri. Capitalul societatii în comandita pe actiuni nu poate fi mai mic de  25.000.000 lei, iar numarul de asociati trebuie sa fie de minim 5 persoane. Comanditarii finanteaza societatea în schimbul participarii la profit.

Concret,    în cazul societatii cu raspundere limitata  obligatiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, asociatii fiind obligati numai la plata partilor lor sociale. Corespunzator prevederilor legale, capitalul social nu poate  fi mai mic de 2.000.000 lei, iar maximul de asociati admisi este de 50. Societatea  cu raspundere limitata se caracterizeaza prin:

¨      capitalul este divizat în parti sociale care nu reprezinta titluri negociabile, deci nu pot fi vândute sau cumparate decât cu acordul celorlalti asociati;

¨      este societatea comerciala care poate fi constituita cu un singur asociat si cu un capital redus;

¨      sistemul decizional este mai putin complex decât la societatile pe actiuni, fiind permisa consultarea sau votul asociatilor prin corespondenta;

¨      asociatii se pot implica direct în conducerea curenta în cadrul organelor statutare;

Acest tip de societate  prezinta o mare atractivitate pentru întreprinderile mici si mijlocii    în principal ca urmare a modului sau de functionare ce permite o buna protectie a asociatilor si tertilor, precum si considerarea intereselor patrimoniale ale asociatilor conducatori.

Optiunea pentru   o anumita forma juridica constituie una din deciziile importante ale proprietarilor. Alegerea are în vedere considerente ca:
·          marimea capitalului disponibil
·          optiunea pentru asumarea raspunderii si riscului
·          disponibilitatea pentru implicarea în conducerea societatii
·          optiunea pentru conducerea unipersonala sau partajarea competentelor decizionale
·          formalitatile de înfiintare, tinerea contabilitatii si obligatiile de raportare
·          complexitatea gestionarii
·          credibilitatea si prestigiul asociate unor forme de societate.

Domeniu de activitate TOTAL ROMÂNIA Comert cu ridicata (cu exceptia autovehiculelor si motocicletelor) Comert cu amanuntul (cu exceptia autovehiculelor si motocicletelor); repararea bunurilor personale si gospodaresti
TOTAL Numar 

1088200

160002

389054
% 100 14,7 35,8
Din care PF+AF 221780 10069 121605
Societati comerciale: 859806 SNC 32566 4523 11906
SCS 1533 147 555
SRL 796434 141843 250197
SA 29268 3104 2439
RA 1271 35 5
OC 5343 281 2346

Sursa: http://www.onrc.ro/statistici/sr_2003_10.pdf : PF – Persoana fizica autorizata, AF – Asociatie familiala, SNC – Societate în nume colectiv, SCS – Societate în comandita simpla, SA – Societate pe actiuni, SRL – Societate cu raspundere limitata, RA – Regie autonoma, OC – Organizatie cooperatista

Capitolul 8 GUVERNANTA CORPORATIVA

 

Structura de guvernanta corporativa (trebuie precizat ca termenul în limba engleza «corporate governance» s-a impus deja în majoritatea tarilor) adoptata si efectiv aplicata de societatile comerciale constituie un instrument prin care actionarii urmaresc si controleaza îndeplinirea obiectivului de a proteja si a spori în timp valoarea investitiei facute.

Guvernanta corporativa cuprinde:

Un set de reguli formale sau informale ce stabilesc relatiile dintre conducerea executiva a unei societati, consiliul de administratie si actionarii acestei societati, precum si cu alte persoane sau grupuri de interes ce au legatura cu societatea.

Mecanismele prin care sunt fixate obiectivele societatii si sunt stabilite mijloacele de atingere a acestor obiective si de monitorizare a performantei.

Sistemul de stimulente pus în aplicare pentru a face ca administratorii si managerii unei societati sa urmareasca acele obiective ce sunt în interesul actionarilor si pentru a facilita monitorizarea acestora, încurajând astfel firmele sa utilizeze mai eficient resursele.

Guvernanta corporativa este deplin relevanta pentru societatile comerciale mari, în care apare o separatie între proprietate si administrarea efectiva a afacerii. Discutiile referitoare la sistemele de guvernanta corporativa se poarta adesea în contextul dezbaterilor legate de bursele de valori si a cotarii unei societati la bursa

Exista doua mari grupe de motive care impun aplicarea unor mecanisme adecvate de guvernanta corporativa la nivelul marilor societati comerciale:

 

1. Stabilirea obiectivelor activitatii întreprinderii. Orice societate comerciala este o organizatie în cadrul careia se intersecteaza interesele multor grupuri – investitori/actionari, salariati, conducerea executiva a societatii, autoritati publice etc. Fiecare din aceste grupuri are interese diferite ca nivel de prioritate, orizont de timp sau chiar continut. Fara un mecanism adecvat prin care aceste interese diferite se acomodeaza reciproc si se exprima în obiective comune ale întreprinderii, aceasta nu poate functiona.

2. Necesitatea alinierii intereselor investitorilor/actionarilor cu interesele celor ce conduc nemijlocit societatea (problema agentului). În cazul societatilor mari, investitorii nu pot în mod evident sa participe la administrarea curenta a întreprinderii, care este încredintata unor administratori; acestia la rândul lor pot utiliza specialisti pentru conducerea de zi cu zi a societatii.
Ori, s-a observat ca de cele mai multe ori, în cazul în care nu exista mecanisme de supraveghere si control adecvate pentru manageri, acestia au tendinta sa acorde prioritate intereselor personale în detrimentul intereselor actionarilor. Astfel, de exemplu, directorii vor încerca sa-si atribuie salarii cât mai mari, precum si beneficii sub diferite forme (case de vacanta , automobile de lux, deplasari nejustificate pe banii firmei etc.). Guvernanta corporativa încearca sa asigure pe de o parte un control si o informare cât mai buna a actionarilor cu privire la actiunile conducerii executive si a performantei societatii, cît si sisteme de stimulente care sa alinieze interesele conducerii executive cu cele ale actionarilor.
Mecanisme adecvate de guvernanta corporativa ofera siguranta si protectie investitorilor. Încrederea acestora se traduce în ultima instanta prin reducerea costului de acces la capital al întreprinderilor, prin sporirea lichiditatii actiunilor acestora si în consecinta prin expansiunea pietelor de capital. Crizele declansate de slabiciuni ale guvernantei corporative pot avea la rândul lor efecte devastatoare asupra companiilor si pietelor de capital.

Guvernanta corporativa este astfel strâns legata de dinamica pietelor de capital si de dinamica economiei în general. Vezi cazul PARMALAT

În conditiile globalizarii pietelor de capital, concurenta pentru atragerea de fonduri impune în tot mai mare masura adoptarea de standarde si proceduri de guvernanta corporativa recunoscute la nivel international – acest aspect fiind deosebit de important pentru economiile în formare si cele în tranzitie, care au de obicei de recuperat un handicap de credibilitate în ochii investitorilor.

În 1999, OCDE a adoptat si a pus în circulatie un set de “principii privind guvernanta corporativa” menite sa ajute guvernele tarilor membre si ne-membre OCDE în evaluarea si ameliorarea cadrului de reglementare pentru conducerea si controlul societatilor mari în interesul actionarilor:

I

Drepturile actionarilor

 Cadrul de guvernanta corporativa adoptat si efectiv aplicat trebuie sa protejeze drepturile actionarilor. 1) dreptul de a beneficia de metode sigure de înregistrare si evidenta a proprietatii asupra actiunilor;
2) dreptul de a-si transmite sau transfera actiunile;
3) dreptul de a obtine la timp si în mod regulat informatii relevante asupra societatii;
4) dreptul de a participa la si de a vota în adunarile generale ale actionarilor;
5) dreptul de a alege membrii consiliului de administratie;
6) dreptul de a participa la distribuirea profiturilor societatii.

II

Tratamentul echitabil al actionarilor

 Cadrul de guvernanta corporativa adoptat si efectiv aplicat trebuie sa asigure tratamentul echitabil al tuturor actionarilor, inclusiv al celor minoritari si straini. Toti actionarii trebuie sa aiba posibilitatea de a obtine reparatii corespunzatoare în cazul încalcarii drepturilor lor. Cadrul de guvenanta corporativa trebuie de asemenea sa previna tranzactii abuzive, bazate pe informatii confidentiale sau privilegiate, tranzactii ce ar putea fi facute de catre administratori sau directori în beneficiul personal si în detrimentul societatii si al actionarilor. În acest sens, administratorii si directorii executivi ai societatii sunt obligati sa faca cunoscute situatiile de conflict de interese.

III

Rolul tertilor cu interese în societate

 Cadrul de guvernanta corporativa adoptat si efectiv aplicat trebuie sa recunoasca drepturile tuturor celor ce au interese legitime în societate si sa încurajeze cooperarea activa dintre companie si aceste persoane si grupuri în crearea de valoare, locuri de munca si întreprinderi viabile si competitive. Guvernanta corporativa încurajeaza un „comportament social responsabil” al companiilor, care merge chiar dincolo de obligatia respectarii drepturilor legale ale salariatilor, creditorilor sau altor terti cu interese în societate.

IV

Informare si transparenta

  Cadrul de guvernanta corporativa adoptat si efectiv aplicat trebuie sa garanteze ca toate informatiile relevante referitoare la societate sunt facute publice la timp si cu acuratete, inclusiv datele privind situatia financiara, performanta , structura proprietatii si conducerea societatii. În acest sens reglementarile prevad obligatia firmelor de a folosi auditori externi independenti pentru certificarea rapoartelor.

V

Responsabilitatile consiliului de administratie

 Cadrul de guvernanta corporativa trebuie sa asigure orientarea strategica a societatii, monitorizarea efectiva a managementului de catre consiliul de administratie si raspunderea consiliului fata de societate si actionari. Membrii consiliului de administratie au obligatia de a actiona cu buna credinta, cu diligenta si atentie, în interesul companiei si al actionarilor acesteia. Ei trebuie sa fie corespunzator informati. Membrii consiliului de administratie trebuie sa trateze toti actionarii în mod echitabil. Este recomandat ca din structura consiliului de administratie sa faca parte un numar de membri independenti, care pot sa formuleze o judecata obiectiva asupra conducerii executive si a performantelor societatii

În România, reconstructia sistemului de guvernanta corporativa a fost o componenta majora a reformei, desi constientizarea importantei sale s-a facut treptat si relativ târziu, impulsionata pe de o parte de acumularea dovezilor de ineficienta a sistemului de guvernanta corporativa din întreprinderile de stat si pe de alta parte de activismul crescut al actionarilor.
Cadrul legal este fixat de doua acte normative complementare:

Legea societatilor comerciale (nr. 31/1990, republicata) stabileste regulile de organizare si functionare pentru cinci tipuri de societati comerciale, precum si modul de organizare si functionare al diferitelor organe de conducere ale acestora – adunarea generala a actionarilor, consiliul de administratie, comitetul de directie. Se stabilesc de asemenea obligatii minime privind publicarea informatiilor si transparenta în activitatile firmelor, precum si procedurile de înregistrare si evidenta în registrul actionarilor care asigura protectia dreptului de proprietate asupra actiunilor.

Ordonanta de urgenta nr. 28/2002, privind valorile mobiliare, serviciile de investitii financiare si pietele reglementate (care înlocuieste Legea privind valorile mobiliare si bursele de valori nr. 52/1994). Aceasta reglementare stabileste cerinte specifice de functionare si standarde superioare de transparenta pentru societatile comerciale „publice”, care au un numar mare de actionari si ale caror actiuni se tranzactioneaza pe o piata organizata. Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare si Bursa de Valori au atributii de monitorizare si control al modului în care societatile comerciale respecta prevederile legale cu impact asupra guvernantei corporative.

O buna parte din deficientele care se observa în practica guvernantei corporative din România sunt un rezultat al circumstantelor speciale în care s-a facut reforma economica în România:

w privatizarea lenta, care a mentinut multa vreme o buna parte a societatilor comerciale într-o situatie „exceptionala” din punctul de vedere al actionariatului si implicit al functionarii mecanismelor de conducere;
w extrema dispersare a actionariatului rezultat din aplicarea programului de privatizare în masa, care a determinat o lipsa de activism a acestuia;
w lipsa de pregatire si experienta a marii majoritati a actionarilor români, care nu-si cunosc drepturile si mijloacele prin care si le pot proteja;

w slabiciunea institutiilor pietei de capital, care nu au reusit sa previna câteva cazuri de fraude de proportii ce au subminat încrederea investitorilor pe pietele de capital;
w slaba capacitate a sistemului de justitie din România de a trata cazurile legate de abuzuri si încalcari ale drepturilor actionarilor.

Pe fondul continuarii reformei si al procesului de integrare în Uniunea Europeana, autoritatile române au început sa acorde o atentie sporita îmbunatatirii practicilor de guvernanta corporativa ca o componenta majora a mediului de afaceri.

Capitolul 9 AMPLASAREA ÎNTREPRINDERILOR

Amplasamentul unei întreprinderi desemneaza locul, zona limitata si identificata geografic, în care se desfasoara procesele de valorificare, combinare a factorilor  de productie. Atingerea obiectivelor întreprinderii este puternic conditionata de adecvarea amplasamentului.

Întreprinderile mici îsi desfasoara activitatea pe un singur amplasament sau în putine locuri, reunind pe acest amplasament atât activitatile de conducere-administrative cât si pe cele de executie-operative.
Întreprinderile mari au o arie a activitatii extinsa la plan national si/sau international, cu numeroase amplasamente si cu separarea zonelor de administrare si conducere (sedii - birouri) de cele operative (uzine, ateliere, spatii comerciale sau de servicii etc.).

Un amplasament este bun (avantajos) o perioada limitata, dupa care, din diferite motive, devine rau (dezavantajos). El parcurge perioade de glorie si de decadere.

Fiecarui amplasament i se pot asocia costuri „sigure” si venituri „probabile”.  Schimbarea amplasamentului este de obicei foarte costisitoare. Erorile în decizia de amplasare pot conduce la disparitia unor firme mici  sau la pierderea unor piete de catre firmele mai mari.

Variantele de decizie se construiesc avand in vedere planul mondial, (continente, tari) regiunile din tara, localitatile si locatia concreta (cartiere, strazi, vecinatati)

Pentru alegerea tarii în care se amplaseaza o componenta a afacerii se tine seama de factori cum ar fi: 

O serie de caracteristici sociale si politice determina preferintele pentru un amplasament (investitie). Cel mai frecvent se citeaza: 

 
> potentialul pietei

> lipsa competitorilor

> reducerea costurilor prin atragerea sau eliminarea intermediarilor

> existenta unor restrictii privitoare la importuri în tara vizata

 > valorificarea resurselor ieftine de materii prime
energie, forta de munca

> valorificarea unor conditii favorabile oferite investitorilor (reduceri de taxe si impozite, subventii, comenzi guvernamentale, programe speciale de dezvoltare a unor zone).

> stabilitatea politica

> stabilitatea monetara

> “pacea sociala”

> legislatia moderna si respectarea ei

> orientarea populatiei spre munca si economisire

 > disciplina industriala

> libertatea circulatiei marfurilor si a capitalurilor

> atitudinea administratiei   publice si populatiei fata de investitori.
Amplasamentul într-o regiune din tara, o localitate sau o zona din localitate este determinat de o multitudine de factori cum ar fi:

-          apropierea de pietele de desfacere;
-          apropierea de sursele de materii prime sau de aprovizionare;
-          apropierea de resursele de munca (zone cu personal calificat, cu experienta, cu traditie industriala, disciplinat, constiincios);
-          reducerea costurilor de transport;
-          apropierea de retelele de utilitati (energie electrica, apa, canalizare, gaze, telefonie) si facilitatea accesarii acestora;
-          costul terenurilor si spatiilor, nivelul chiriilor;
-          prestigiul asociat unor zone din orase, din tara sau din lume (un sediu la Dusseldorf este mai bine cotat decât un eventual sediu al aceleiasi firme la Caracal);
-          posibilitatile de extindere ulterioara;
-          existenta unor aglomerari industriale, comerciale sau de servicii;
-          existenta unor programe de dezvoltare locala;
-          existenta sau posibilitatea amenajarii unor spatii de parcare;
-          lipsa unor conditii poluante sau perturbatoare;
-         populatie si unitati economice cu venituri ridicate.

 

 

În cazul alegerii amplasamentului sediului administrativ se tine seama de faptul ca aici se deruleaza operatiuni de relatii cu clientii, procesare a informatiilor, cercetare-dezvoltare, proiectare etc. În consecinta, trec pe prim plan factori cum ar fi:

  w prestigiul asociat zonei

w costul terenului sau nivelul chiriei

w accesibilitatea si vizibilitatea

w existenta utilitatilor

w posibilitatile de asigurare a confortului

w existenta locurilor de parcare

w apropierea de banci, institutii financiare, institutii publice

Factorii  de care se tine seama în alegerea amplasamentului unei unitati de comert cu amanuntul (magazin):

> Factori demografici (numarul de locuitori, structura populatiei, gradul de ocupare)
> Factori economici (nivelul veniturilor, puterea medie de cumparare, potentialul pietei, fluxurile de circulatie)
> Factori psihologici si psihosociali  (obiceiuri de viata, obiceiuri de consum, mentalitati)
> Factorii de infrastructura (proiecte urbanistice locale, institutii care exercita o atractie, apropierea de arterele de circulatie)
> Concurenta existenta în zona (numarul competitorilor, marimea acestora, daca vând aceleasi produse, produse complementare sau de înlocuire, conditiile de vânzare si preturile practicate)
> Evaluarea cladirii si terenului
> Costurile dependente de amplasament (costurile de aprovizionare si desfacere, costurile de întretinere, taxe si impozite locale)
> Factori perturbatori si restrictivi (limitarea sau reglementarea orarului de functionare, apropierea unor surse de poluare)

Analizele privind amplasamentul se bazeaza pe observarea directa, anchete, calculul unor indicatori statistici, comparatii, calcule de probabilitati, scenarii si evaluari intuitive.

Vadul comercial este un concept complex  si o variabila masurabila, în acelasi timp. El reflecta potentialul unui amplasament de a atrage clienti, de a genera vânzari importante, de a fi observat, vizitat de clienti potentiali sau consumatori.
 

Calitatea vadului comercial este conditionata de caracteristici fizice (urbanism, arhitectura,  circulatie, oferta de marfuri si servicii, mobilarea si utilarea spatiilor de comert si servicii, amplasamentul în localitate în raport cu alte centre de interes, integrarea în aglomerari de spatii de comert si servicii, în centre comerciale).
 

Vadul comercial este determinat în mare masura de comportamentul cumparatorilor, de variabile psihologice. Un anume amplasament place, atrage, este simpatic, ofera satisfactie, în timp ce altul -cu caracteristici fizice identice, eventual – este ocolit.
 

Vadul comercial al unui amplasament este variabil în timp si determinat, într-o anumita masura, de operatorii de comert si servicii prezenti pe acel amplasament.

Capitolul 10 PLANUL DE AFACERI

 

 

Planul de afaceri constituie cel mai important document strategic, menit sa directioneze activitatea unei firme. Considerat ca o veritabila "harta a succesului", planul de afaceri, desi nu îl garanteaza, ajuta la anticiparea riscurilor, monitorizând evolutia organizatiei si fiind principalul reper în corectarea abaterilor de la obiectivele stabilite. Întocmirea lui, desi adesea dificila, conditioneaza semnificativ supravietuirea  firmei.

 PLANUL DE AFACERI este:

1.

Instrument complex si eficace de conducere;

2.

Instrument de masura si control a viabilitatii si profitabilitatii unei idei de afaceri;

3.

Mijloc fundamental de previzionare a afacerii;

4.

Referinta esentiala pentru organizarea, coordonarea si controlul proceselor din firma

5.

Instrument eficient de comunicare;

6.

Important instrument educational

Caracteristicile unui plan de afaceri eficient:

ü       CLARITATE
ü       LOGICA
ü       CONCIZIE
ü       VERIDICITATE
ü       VIZUALIZARE OPTIMA

Cu toate ca procesul de elaborare a unui plan de afaceri presupune o serie de etape indispensabile, nu exista totusi o maniera unica de ordonare si formulare a diverselor rubrici. Modul lor de prezentare difera în functie de  obiectivul urmarit  care poate fi legat de activitatea curenta, de un proiect de investitii, intrarea pe o noua piata, dezvoltarea unor activitati complementare, etc. si implicit de ordinea si prioritatea acordata diverselor elemente cuprinse în plan. Literatura de specialitate cuprinde o multitudine de lucrari privind structura unui plan de afaceri eficace. Acestea converg spre o asemenea structura care sa reflecte:

-scopul, respectiv, declararea principiilor ce stau la baza desfasurarii activitatii; 
-obiectivele afacerii reprezinta veritabile jaloane pe drumul spre realizarea scopului firmei;
-limitele, respectiv obstacolele ce stau în calea realizarii obiectivelor;
-obiectivele cantitative, în termeni concreti (de regula financiari); pentru calculul indicatorilor exista softuri specializate, unele gratuite (vezi site-ul canadian http://pegasus.cbsc.org:5000/ sau cel german www.bmwi.de 
-optiunile de afaceri, respectiv caile de realizare a obiectivelor;
-consecintele estimate, aferente fiecarei optiuni în parte;
-analiza riscurilor si aprecierea impactului asupra consecintelor anticipate;

Capitolul 11 CICLUL DE VIATA AL ÎNTREPRINDERII

Întreprinderea cunoaste ca si viata umana un ciclu format din patru etape nastere (lansare) dezvoltare, maturitate si declin - cu propriile caracteristici si strategii aplicabile. Stabilirea ciclului de viata    al întreprinderii se bazeaza pe definirea firmei prin prisma portofoliului de afaceri detinut,   firma reprezentând un  sistem constituit în vederea atingerii  unor obiective prestabilite si format din una sau mai multe unitati de afaceri.

În functie de marimea sa, dar si de scopurile urmarite pe termen lung, o firma se poate axa pe o singura unitate strategica de afaceri, caz în care ciclul sau de viata urmeaza evolutia ciclica a respectivei afaceri sau poate contine mai multe afaceri. În ultima situatie, analiza  ciclului de viata al firmei este mai complexa si particularitatile deriva din natura, dominanta si stadiul de viata al afacerilor incluse.

                          Etapa

 

Caracteristici

 

Lansare

 

Dezvoltare

 

Maturitate

 

Declin

Organizare

simpla

complexa

stabila

schimbari organizatorice

Resurse financiare

preponderent proprii

autofinantare

surse atrase

credite

îndeosebi autofinantare

 

posibila reinvestire a resurselor

Vânzari/profit

reduse

crestere  rapida

rata descrescatoare a cresterii/ stagnare

reducere

Flux de numerar

negativ

pozitiv

pozitiv

negativ

Investitii

importante

importante

a excedentelor

dificil de realizat

Cota de piata

redusa

în crestere

mentinere/usoara reducere

se reduce

Concurenta

redusa

în crestere

puternica

accentuata

Sistem de distributie

selectiv

în extindere

consolidat

selectiv

Probleme definitorii

atragerea clientelei

control financiar strict

asigurarea si  cresterea capitalului circulant

îmbunatatirea imaginii firmei/produselor

reorientarea strategica

Tabel - Elemente definitorii ale ciclului de viata al întreprinderii

Desi caracteristicile mentionate sunt cele reprezentative pentru respectiva faza analizata, unele dintre ele se regasesc si în cadrul altor etape ale vietii firmei si variaza în functie de natura afacerii. În functie de etapa de viata, întreprinderea prezinta particularitati distincte din punct de vedere managerial, financiar,  si al optiunilor strategice de dezvoltare.

Etapa

Caracteristici

 

Lansare

 

Dezvoltare

 

Maturitate

 

Declin

Abilitati manageriale principale

 capacitate de organizare; spirit inovational spirit organizatoric gestionarea resurselor capacitate decizionala; adaptare la schimbari

Control managerial

 dificil de realizat strict important imperios necesar

Coordonarea personalului

directa

investirea cu autoritate a unor persoane specializate

directa si indirecta; constituirea colectivelor de stat-major

directa si indirecta
Sistemul informal/ sistemul formal

preponderenta sistemului informal

întarirea structurii formale

coexistenta sistemelor formale cu cele informale

posibila subminare a sistemului informal
Structura organizatorica

simpla

complexa

stabila

instabila

Tabel-Particularitatile ciclului de viata al întreprinderii din punct de vedere managerial

Etapa

 Caracteristici

 

Lansare

 

Dezvoltare

 

Maturitate

 

Declin

Echilibru  financiar

nerealizabil

corespunzator

optim

critic

Nevoi de finantare

ridicate

mari

reduse

acute

Nevoia de fond de rulment

importanta

foarte importanta

se reduce

reprezinta un aspect critic

Cash-flow

negativ

pozitiv

pozitiv

negativ

Probleme definitorii

recuperarea capitalului investit

planificarea financiara

asigurarea capitalului necesar adaptarii la modificarile mediului

dezinvestirea resurselor existente

Tabel - Particularitatile ciclului de viata al întreprinderii din punct de vedere financiar

1. În etapa lansarii: întreprinzatorul poate opta catre una dintre urmatoarele alternative:
Initierea unei noi afaceri,  (este cea mai frecventa modalitate de initiere a afacerilor, ca urmare a independentei în ce priveste alegerea naturii afacerii si posibilitatii selectarii mediului competitiv în limitele dorite).
Cumpararea unei afaceri existente ( jumatate dintre afacerile aflate în  cursul negocierii procesului de achizitionare esueaza si peste 50% dintre cele care în final sunt achizitionate nu corespund asteptarilor cumparatorilor. Asadar, în contextul în care doar 25% dintre afacerile ce fac obiectul initial al  unei negocieri vânzare-cumparare se dovedesc a fi  afaceri cu adevarat profitabile, cumpararea unei firme poate fi deosebit de  riscanta) sau achizitionarea unei francize, vezi http://www.ccir.ro/actiuni/franciza/franciza.htm

2. În etapele de dezvoltare si maturitate se poate recurge la:

strategii de concentrare prin dezvoltarea pietei, produsului sau integrare orizontala

integrare verticala în amonte/aval

diversificare concentrica

diversificare conglomerata
Exista numeroase exemple semnificative cu privire la  punerea în practica a strategiilor de concentrare, ele vizând în general întreprinderi mici si mijlocii, dar   regasindu-se si în cazul unor mari concerne, precum IBM si General Motors. Un exemplu reprezentativ în ce priveste adoptarea strategiei de concentrare de catre firmele din tara noastra este cazul Societatii Nationale  de Petrol- PETROM.   Diversificarea concentrica bazata pe produs se poate realiza în situatia în care o firma care comercializeaza confectii îsi extinde gama produselor prin includerea în sortiment a articolelor de marochinarie. În mod similar, diversificarea concentrica având drept obiect piata poate avea loc atunci când o firma care comercializeaza articole pentru nou-nascuti decide  sa desfaca si jucarii pentru acelasi segment tinta. patrunderea unei firme care exploateaza si prelucreaza produse petroliere, în sectorul finaciar-bancar
Adoptarea acestor strategii se poate realiza pe baza eforturilor proprii firmei (crestere interna) sau prin intermediul fuziunilor, achizitiilor sau aliantelor.
Pe plan mondial una dintre cele mai spectaculoase achizitii din sfera distributiei, este cazul Wal-Mart-ASDA. La începutul anului 1999, lantul german ASDA a primit o surprinzatoare oferta de cumparare din partea distribuitorului multinational Kingfisher, lider  în Europa pe piata produselor DIY ("do-it-yourself"- magazine specializate în vânzarea de materiale de constructii si produse pentru amenajarea locuintei). Desi aparent oferta a fost acceptata, în scurt timp achizitia a fost însa realizata de catre Wal Mart. Desi conditiile în care a avut loc aceasta achizitie ridica înca multe semne de întrebare, cele doua companii se cunosc foarte bine si se completeaza reciproc permitând noii structuri sa se dezvolte mai rapid pe plan international.

3. În etapa declinului  se poate opta catre

a) strategii de restrângere care includ:

- strategii de redresare;
- strategii de lichidare partiala sau totala

 O forma aparte a strategiei de restrângere o constituie cea a "recentrarii" întreprinderii, proces care consta în lichidari partiale ale firmelor care initial au adoptat o strategie de concentrare, apoi au trecut la diversificare si în final au revenit la strategia initiala. Exemplu: compania MobiFon, detinatoare a marcii Connex care si-a extins afacerea si în domeniul design-ului, crearii si comercializarii îmbracamintii sub marca My X, deschizând doua magazine în Bucuresti si folosind intermediari pentru comercializarea produselor în tara. De la conceperea numelui si logo-ului My X, respectiva afacere, a carei linie vestimentara s-a adresat îndeosebi tinerei generatii MTV a avut un ciclu de viata de aproape 2 ani.  Ulterior,  firma a revenit la dezvoltarea  sectorului de baza: telecomunicatii si servicii Internet, iar  marca My X a fost pastrata pentru afacerea de baza.
b) strategii de restructurare a portofoliului
c)  strategii de renuntare constau în eliminarea integrala sau partiala a unui domeniu de activitate strategica   din portofoliul de afaceri prin lichidarea sau vânzarea acestuia.

Capitolul 12 CRIZA ÎNTREPRINDERII

 

În anumite conditii o întreprindere  poate ajunge la:

w scaderea desfacerilor

w reducerea câstigurilor

w pierderi de durata

w consumarea capitalului propriu

w cresterea datoriilor

w dificultati de plata

w incapacitate de plata

Incapacitatea de plata este cosmarul oricarui întreprinzator onest.
O asemenea evolutie descrie criza întreprinderii.
Existenta unei întreprinderi poate fi marcata de o succesiune de perioade de crestere si perioade de criza.

 Subdezvoltarea si criza economiei nationale:

w    volum al productiei insuficient pentru acoperirea nevoilor interne;
w    valorificarea slaba a resurselor nationale;
w    productivitatea scazuta a muncii;
w    piata interna subdezvoltata;
w    dependenta economiei de capitalul strain si tehnologia importata;
w    salarizarea la nivelul subzistentei fizice;
w    multiplicarea conflictelor;

w    inflatie accentuata; devalorizarea monedei nationale;
w    blocaj financiar;
w    somaj;
w    capital redus de spirit antreprenorial;
w    atrofierea sperantei de redresare si relansare economica, de “mai bine” general (cu reactia “scapa cine poate” si “fiecare pentru sine”).

Schimburile internationale inegale (drenarea resurselor tarilor slab dezvoltate, exodul creierelor, prelevarea unei parti importante a valorii create în  aceste tari)

Influenta unor factori generali, cu specific national, asupra productivitatii muncii (infrastructura deficitara)

Distorsionarea competitiei si comportamentului corect pe piete.

Unele efecte negative ale interventiei statului în economie (masuri de stabilizare macroeconomica cu efecte adverse la nivelul unitatilor)

Concurenta foarte dura pe piata (Pe o piata limitata, succesul unor întreprinderi aduce insuccesul altora, daca nu reusesc sa ajunga la formule de convietuire. Multe întreprinderi intra în criza si dispar sau parasesc o piata încercând sa se instaleze pe alta ca urmare a “loviturilor” primite de la concurenti)

Evolutii imprevizibile ale mediului, în general, si ale pietei, în special (calamitati, conflicte, panica si scaderea încrederii).

Resurse insuficiente în raport cu obiectivele întreprinderii ca si dificultatea de a obtine aceste resurse;
Erorile de conducere a întreprinderii sunt deosebit de costisitoare. În general, se spune ca în afaceri orice greseala se plateste. (O grava eroare în conducerea afacerii este  legata de alegerea colaboratorilor si salariatilor. Cele mai mari pierderi în întreprindere le provoaca incompetentii, persoanele fara aptitudini, hotii, tradatorii, mincinosii, lenesii);
Conflictele între asociati-proprietari;
Conflictele între salariati (sindicate) si manageri/proprietari;
Lipsa conducerii - întreprinderea “scapa de sub control”;
Criza întreprinderii poate fi provocata de managerii ei prin rea intentie si manevre frauduloase.

Grupul American de Consulting pentru “Business Practice” inventariaza urmatoarele 22 de motive ale esecului în afaceri:
wsupravegherea ineficienta a cheltuielilor firmei;
wincapacitatea sustinerii competitiei în raport cu concurentii;
wgestiunea nesatisfacatoare a stocurilor;
wlipsa capitalului circulant;
wstabilirea unor preturi prea joase;
wcomportare neplacuta fata de clienti;
wrelatii proaste cu furnizorii;
wincapacitatea conducerii de a lua decizii si de a le aplica;
wîmbolnavirea unei persoane-cheie din organigrama firmei;
wpolita de asigurare insuficienta;
wrelatii personale proaste între lucratori;		 wdemisia unor persoane aflate în posturi esentiale;
winstruire insuficienta a colectivului de salariati;
wcunostinte nesatisfacatoare asupra produsului vândut;
wesuarea încercarilor de prevedere a evolutiei pietei;
wpierderea controlului asupra managementului numerarului;
wdezvoltarea neînsotita de o finantare corespunzatoare;
wignorarea unor informatii asupra situatiei financiare a firmei;
winexactitati în contabilitate;
wacordarea de credit excesiv clientilor;
wproasta administrare a sistemului de încasari;
wcontractarea de împrumuturi prea mari sau apelarea exagerata la credite.

Asanarea întreprinderii se poate realiza cu aport suplimentar de capital din partea proprietarilor sau prin reducerea capitalului la nivelul celui efectiv (pierderile fiind suportate de proprietari). Ea presupune diagnoza întreprinderii urmata de adoptarea unor masuri pentru eliminarea pierderilor si asigurarea viabilitatii firmei:

reorganizarea si rationalizarea proceselor;
revizuirea ofertei, sortimentului, tehnologiilor;
reducerea costurilor, inclusiv a celor de personal;

închiderea unor capacitati si vânzarea unor active;
schimbarea conducerii;
atragerea unor resurse financiare, eventual prin asociere sau schimbarea proprietarului;
instituirea unor proceduri de supraveghere stricta.

 

În anumite conditii creditorii unei întreprinderi (furnizori, bugetul statului, salariati) pot prefera sa ajunga la o întelegere cu debitorul si sa îl sprijine pentru depasirea perioadei de criza si evitarea falimentului si lichidarii. (Este posibil ca în acest fel sa mai recupereze ceva din debite sau rata de recuperare sa fie mai mare decât în cazul lichidarii).

Se poate alege una din urmatoarele trei variante:

amânarea si reesalonarea termenelor de plata a datoriilor în baza unui program comun (moratoriu);

reducerea datoriilor cu un anumit procent; creditorii renunta la o parte din pretentiile lor si întreprinderea îsi continua activitatea (concordatul);
întreprinderea este lichidata, creditorii valorifica activele acesteia si renunta la partea din debit care ramâne neacoperita.

Tratamentul juridic aplicat comerciantilor în dificultate în România este precizat prin Legea nr. 64/1995, modificata în 1997, “Legea privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului”. Legea instituie o procedura de reorganizare, având ca scop salvarea întreprinderii aflate în dificultate  si o procedura de lichidare a patrimoniului debitorului prin faliment, atunci când reorganizarea nu este posibila sau nu da rezultate.

Capitolul 13 DIZOLVAREA SI LICHIDAREA SOCIETATILOR COMERCIALE

 

Încetarea existentei societatii comerciale obliga la parcurgerea a doua faze: dizolvarea societatii
si lichidarea ei.

Faza dizolvarii societatii cuprinde anumite operatii care declanseaza si pregatesc încetarea existentei societatii. În aceasta faza, personalitatea juridica nu este afectata, însa dizolvarea pune capat activitatii normale a societatii.

Faza lichidarii societatii presupune lichidarea patrimoniului, plata creditorilor si împartirea soldului între asociati.

Legea nr. 31/1990, republicata în 1998, privind societatile comerciale precizeaza urmatoarele cazuri în care o societate comerciala româna se dizolva:

a)      trecerea timpului stabilit pentru durata societatii;

b)     imposibilitatea realizarii obiectului de activitate al societatii sau realizarea acestuia;

c)     declararea nulitatii societatii;

d)     hotarârea adunarii generale;

e)     hotarârea tribunalului, la cererea oricarui asociat, pentru motive temeinice, precum neîntelegerile grave dintre asociati, care împiedica functionarea societatii;

f)       falimentul societatii;

g)        alte cauze prevazute de lege sau de actul constitutiv al societatii.

Dizolvarea societatii poate fi ceruta de orice persoana interesata sau de Camera de Comert si Industrie teritoriala în cazurile în care:

a)    societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;

b)    societatea nu a depus, timp de 3 ani consecutivi, bilantul contabil sau alte acte care, potrivit legii, se depun la Oficiul Registrului Comertului;

c)    societatea si-a încetat activitatea sau nu are sediu cunoscut ori asociatii au disparut sau nu  au domiciliu ori resedinta cunoscuta.

Dizolvarea societatii are ca efect deschiderea procedurii lichidarii. Dizolvarea are loc fara lichidare, în cazul fuziunii ori divizarii totale a societatii. Orice activitate din aceasta etapa are scopul lichidarii si nu al obtinerii de profit.

 

Lichidarea societatii comerciale consta într-un ansamblu de operatiuni care au ca scop:

terminarea operatiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvarii societatii
încasarea creantelor societatii
transformarea bunurilor societatii în bani
plata datoriilor societatii
împartirea activului net între asociati.

Falimentul societatii conduce, de asemenea, la lichidarea acesteia. Se deschide procedura de faliment a unei societati comerciale (sau comerciant persoana fizica) aflata în incapacitate de plata daca: tribunalul nu confirma nici un plan de reorganizare a societatii; nu exista nici un plan de reorganizare; debitorul nu respecta planul de reorganizare; tribunalul hotaraste întreruperea si încetarea reorganizarii.

Prin faliment se contribuie la mentinerea unui mediu sanatos de afaceri asigurându-se recuperarea (fie si partiala) de catre creditori a sumelor datorate de întreprinderile intrate în incapacitate de plata. Se evita astfel „contaminarea” altor întreprinderi cu  maladia incapacitatii de plata.

Procedura falimentului se realizeaza printr-un ansamblu de operatiuni tehnice, economice si acte juridice care conduc la:

stabilirea si determinarea activelor totale;

determinarea pasivelor;

transformarea în bani a bunurilor din patrimoniul societatii debitoare;

distribuirea sumelor de bani rezultate din lichidare pentru a satisface creantele creditorilor;

închiderea procedurii falimentului.

În anumite conditii prevazute de lege, administratorii, directorii si cenzorii unei societati comerciale ajunsa în incapacitate de plata   care au contribuit la crearea situatiei poarta o raspundere patrimoniala fiind obligati de instanta sa suporte o parte din datoriile societatii daca au savârsit urmatoarele fapte:

w           efectuarea unor acte de comert în interes personal sub acoperirea societatii;

w    folosirea bunurilor sau creditelor societatii în interes personal;

w    tinerea unei contabilitati fictive sau încalcarea legislatiei în tinerea contabilitatii;

w    deturnarea sau ascunderea unei parti a activului societatii;

w   dispunerea continuarii, în interes personal, a unei activitati care conduce societatea, în mod vadit, la încetarea platilor.

Sunt vinovate de bancruta frauduloasa persoanele care savârsesc urmatoarele fapte:

!     falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidentelor societatii ori ascunderea unei parti din activul societatii; înfatisarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrele societatii,  în alt act ori în bilantul contabil, a unor sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind savârsite în vederea diminuarii aparente a valorii activelor;
!!   înstrainarea, în frauda creditorilor, în caz de faliment al unei societati, a unei parti însemnate din active.