EI

Se pot distinge numeroase metode şi soluţii concrete de estimare a valorii unei întreprinderi, pornind de la setul de ipoteze pe care se bazează demersul evaluatorului. Teoria şi standardele în domeniul evaluării întreprinderilor disting două mari grupe de abordări:

evaluarea activelor

evaluarea afacerii.

În cadrul primei abordări, întreprinderii i se atribuie o valoare pornind de la suma valorii tuturor activelor (bunurilor) pe care aceasta le deţine, fie acestea mobile sau imobile, bunuri fizice, titluri de valoare sau bani, bunuri tangibile sau intangibile. Din această perspectivă obiectul ipoteticei tranzacţii îl constituie o anumită proprietate, în expresia statică a acesteia, deci fără a se lua în considerare, în principiu, utilizarea ce poate fi dată ansamblului bunurilor respective. Această abordare ar fi, după unii autori, preferată de către şcoala de evaluare continental-europeană.

Se apreciază că iniţial şcoala anglo-saxonă de evaluare a promovat predilect abordarea valorii întreprinderii ca afacere în curs de derulare. Din această perspectivă, ceea ce are importanţă în cadrul ipoteticei tranzacţii este capacitatea întreprinderii de a produce venituri. Vânzătorul renunţă la beneficiile sale viitoare din exploatarea întreprinderii în favoarea cumpărătorului, care, în cazul de bază al acestei abordări, se presupune că va exploata întreprinderea pe aceleaşi linii ale afacerii ca în prezent, fără a opera schimbări fundamentale în obiectul de activitate, dimensiunile activităţii economice sau structura acesteia.

Standardele evaluărilor profesioniste presupun efectuarea unor determinări multiple, utilizarea unui evantai cât mai larg de metode şi prezentarea explicită în raportul de evaluare a ipotezelor asumate de către evaluator şi analizei acestuia asupra veridicităţii diferitelor rezultate. Ca urmare, cu excepţia unor situaţii extrem de particulare, studiile de evaluare trebuie să investigheze valoarea întreprinderii atât prin valoarea activelor cât şi prin valoarea afacerii.