În acest punct, este util să reamintim că prin capital se înţelege, de regulă, ansamblul resurselor utilizate în producţie cu excepţia pământului şi a muncii (mâinii de lucru), care, nefiind rezultatul unui proces de producţie anterior, sunt consideraţi factori de producţie distincţi.

Datorită caracterului eterogen al capitalului, în prezent există serioase controverse în teoria economică cu privire la acest concept. Dintre acestea, este important să semnalăm tendinţa de extindere a semnificaţiei termenului de capital asupra resurselor umane şi naturale.

Astfel, noţiuni cum sunt capital uman şi  capital natural   sunt tot mai insistent utilizate în literatura economică, tocmai pentru a impune o atenţie sporită investiţiilor necesare în dezvoltarea resurselor umane şi în conservarea naturii.

Frecvent se atribuie termenului de investiţie înţelesul de "cheltuială de capital", altfel spus, potrivit convenţiilor contabile, de cheltuială materializată în active imobilizate, în principal în mijloace fixe.

Din punct de vedere contabil, corespondentul capitalului investit este un ansamblu de bunuri de naturi diferite, denumite, în modul cel mai general, active.

Activele reprezintă "bogăţia" unei întreprinderi în expresia ei concretă.

Este important de remarcat că activele au o valoare contabilă, dată de preţul de achiziţie al acestora, modificat potrivit convenţiilor contabile, şi o valoare de piaţă, care variază în timp în funcţie de uzura fizică şi morală a bunurilor respective şi în funcţie de o serie de factori care influenţează preţul de echilibru al bunurilor respective pe o piaţă dată.

Ca urmare, în fundamentarea deciziilor de investire trebuie să se ţină seama atât de fluxul de venituri estimat că va  rezulta din exploatarea activelor cât şi de evoluţia previzibilă a valorii (rămase după deducerea uzurii) activelor.