3. Trezoreria | ![]() |
Dacă definim trezoreria unei întreprinderi ca diferență
între lichiditățile și datoriile acesteia pe termen scurt, putem evidenția
bine-cunoscuta relație:
Echilibrul financiar al unei firme este, prin urmare, asigurat atunci când trezoreria acesteia este pozitivă, respectiv dacă fondul de rulment este mai mare decât necesarul de fond de rulment. Existența unei trezorerii pozitive echivalează cu înregistrarea unui disponibil în casă, ca element de protecție împotriva fluctuațiilor activității firmei.
Disponibilul în casă
imobilizează însă capital propriu și eventuale datorii pe termen lung și mediu (care
antrenează cheltuieli cu dobânzile), fiind neproductiv. Acest lucru impune menținerea
lui la niveluri cât mai scăzute, dar care să țină cont atât de riscurile de
insolvabilitate la care este expusă firma (reducerea volumului vânzărilor, întârzieri
la plată a debitorilor etc.), cât și de capacitatea firmei de a-și procura cu
ușurință fondurile necesare.
Rezultă astfel un al doilea plan esențial de asigurare a echilibrului financiar, respectiv cel dintre sursele de finanțare a activității întreprinderii comerciale: cele proprii (capitalul social, profitul nedistribuit, amortizările etc.) și cele atrase (de regulă sub forma împrumuturilor).
Îndatorarea micii firme
comerciale în condițiile unor rate ale profitului de cele mai multe ori inferioare
ratelor dobânzilor la împrumuturi trebuie realizată cu multă prudență și astfel
încât datoriile pe termen mediu și lung să nu depășească 50% din fondurile proprii. Precizăm însă că
în țările dezvoltate economic, practic fără inflație, întreprinderile lucrează cu
o proporție de circa 20% a capitalului propriu din total capital (80% reprezintă datoriile).