Finanţarea prin leasing este o soluţie modernă şi avantajoasă de asigurare a capitalului fix necesar întreprinderilor. În loc să împrumute bani pentru achiziţionarea unor echipamente, maşini, utilaje, instalaţii, clădiri, întreprinderile pot să “împrumute” prin sistemul leasing aceste resurse direct, în anumite condiţii.

În esenţă “leasing” presupune un acord prin care se transferă dreptul de a folosi un bun pentru o perioada de timp stabilită şi cu posibilitatea de cumpărare a acestuia la sfârşitul perioadei; în anumite privinţe, efectele sunt similare cu închirierea şi/sau cu vânzarea în rate.

Practicile mondiale relevă utilizarea unui leasing direct (producătorul  şi proprietarul bunului îl încredinţează spre folosinţă unui beneficiar) şi a unui sistem de leasing indirect (intervine o societate specializată de leasing, eventual şi un alt finanţator; prima cumpără bunul la indicaţia beneficiarului şi îl pune la dispoziţia acestuia contra unor plăţi periodice).

În primul caz, proprietatea rămâne  la societatea “locator” şi după încheierea perioadei convenite; în cel de-al doilea caz, la încheierea perioadei, utilizatorul achiziţionează bunul pe care l-a “luat în leasing” plătind o “valoare reziduală” a acestuia  (leasing-ul financiar se aseamănă cu o vânzare în rate şi cu o situaţie de “credit furnizor”).

Conform legislaţiei române (vezi Ordonanţa nr. 51/1997, privind operatiunile de leasing si societatile de leasing) o parte, denumită locator, se obligă ca, la solicitarea celeilalte părţi, denumită utilizator, să cumpere sau să preia de la un terţ, denumit furnizor, un bun mobil sau imobil şi să transmită utilizatorului posesia sau folosinţa asupra acestuia, contra unei plăţi numite redevenţă, în scopul exploatării sau, după caz, al achiziţionării bunului.